De ce este frumoasă meseria de ziarist?
Pentru că, după anumite articole, se întâmplă să ți se spună un „mulțumesc”. Un simplu „mulțumesc”, a cărui rostire nu este generată de știu eu ce avantaje materiale pentru subiectul articolului, avantaje rezultate din efectele materialului publicat. Am aproape 15 ani în presă și am fost de multe ori felicitat pentru diverse materiale, anchete, reportaje, știri. Dar nimic nu se compară cu acel „mulțumesc”, sincer, care nu ascunde absolut nimic în spatele lui. Recent am scris un editorial („Vai de școala noastră!”) pe care l-am început cu un citat din comentariul postat pe site-ul nostru de către un profesor. Nu-l cunosc, nici astăzi nu știu cum îl cheamă. Dar, profesorul respectiv mi-a scris apoi, tot pe site. Începea cu „Mulțumesc”. Acel tip de „mulțumesc” de care vorbeam. Acel „mulțumesc” pentru care merită să fii ziarist.
De ce este ingrată meseria de ziarist?
Pentru că, în cele mai multe cazuri, indiferent ce scrii, nemulțumești pe cineva. Dacă critici, dacă dezvălui diverse ilegalități sau nereguli, este evident că cei pe care îi atingi nu te privesc cu ochi buni. Dacă lauzi pe cineva, sau prezinți pozitiv o anumită acțiune, iar se găsesc nemulțumiți, invidioși, cârcotași. Ești acuzat că ai un anumit interes, că urmărești un anumit scop, sau chiar că ai luat bani pentru a scrie frumos. Nu contează că lucrurile despre care scrii sînt reale, că faptele pe care le prezinți s-au consumat așa cum le-ai consemnat, că oamenii pe care îi descrii există și au făcut, fac și continuă să facă lucruri bune. Că scrii de bine, ceva nu e în regulă. Nici măcar atunci.
De ce e „blestemată” meseria de ziarist?
Pentru că, iarăși, de cele mai multe ori, indiferent ce scrii ești vinovat tu, ca ziarist. În ultimele săptămâni, prin mai multe articole prezentate în „Monitorul”, am avut din plin dovada acestei atitudini. Dacă prezinți o anumită ilegalitate, o atitudine mai puțin ortodoxă a unor șefi de instituții sau chiar anumite declarații politice, vinovat ești tu, ziaristul, pentru că ai scris. Nu contează că lucrurile acelea chiar s-au întâmplat. Nu contează că un șef de instituție își face de cap. Nu contează că un politician o ia pe arătură. Nu contează că X sau Y a băgat mâna în buzunarul statului. De ce ai scris? Ce ai tu, ziaristule, cu bieții oameni? Ce urmărești? Cine te plătește? Pe cine vrei să dărâmi și pe cine vrei să promovezi în loc?
*
Există în acest târg câțiva șmecheri, care lucrează în domeniul presei și care i-au obișnuit pe o parte dintre suceveni (cei pe care îi cunosc, cei cu care vorbesc) cu ideea că nimic nu e întâmplător în presă. Că orice articol are ceva în spate (niște bani, albi sau, mai ales, negri), că orice articol are o țintă și un scop. Altul decât de a prezenta lucrurile așa cum sunt. Acești șmenari (că ziariști nu-i pot numi) sunt, din fericire, puțini. Aceste secături murdăresc ideea de presă. Se va însănătoși, odată și odată, și societatea noastră și vor dispărea, sper, din peisaj și aceste lichele. Sau măcar atitudinea lor.
Dar dincolo de lichelele pomenite mai sus, nu putem să nu vedem câtă ură este în jurul nostru. Câtă răutate, câtă invidie. Și multe din aceste sentimente se revarsă asupra ziaristului. Ziaristul este cel care caută doar senzaționalul, care urmărește doar scandalul. Și pentru asta, ziaristul nu este om, ci un fel de animal. Dar vă întreb pe dumneavoastră, cititorilor, și vă cer să vă răspundeți sincer, acum în Săptămâna Mare: ați cumpăra un ziar doar cu știri pozitive? Ați cumpăra un ziar care nu are nici o știre de scandal, nici un „atac” împotriva vreunei personalități? Răspunsul, sînt convins, îl știu. Rămâne acum ca dvs. să vă răspundeți sincer și, apoi, să priviți ziaristul după genul de informații pe care vreți să le vedeți în ziar.
