Ziariștii care fură pe la recepții oficiale

Îi vezi cum se reped asupra meselor pline de platouri cu mâncare. Bagă-n ei câte două sandvișuri o dată, și nici nu se mai obosesc să mestece prada, înghițind-o ca șerpii boa, fără preludii inutile.
Au dinți ascuțiți, făcuți să sfâșie, și degete cu gheare puternice, de vulture, ca să apuce bine. Burțile lor depășesc Matizul, în capacitate cilindrică, iar fețele au pe ele așternute bubulițe și alte erupții cutanate, care trădează abundența toxinelor dinăuntru. La haine, buzunările li-s cât alea de popă.
Cei mai experimentați vin cu genți de-acasă, și alea cu fundul dublu, destinate a fi umplute cu surplusul ce n-a mai încăput în stomac. Acolo ajung, prinse în dește de scamator, sticlele de whisky scoțienesc și tartinele pe care maioneza tremură ca slăninuțele pe-o burtă de senator, ajuns la al patrulea mandat.
Aceștia sunt ziariștii pleșcari, care nu ratează nici o mondenitate, pentru a-și procura lipidele, proteinele și gradele de alcool indispensabile traiului.
Fură fără rușine crăpelniță și băutură de la mesele oficiale, unde sunt invitați în scopuri profesionale, ca să relateze evenimentele, pentru informarea opiniei publice.
Lumea se face că nu-i vede, fiindu-i rușine de rușinea lor. Însă lor puțin le pasă de impresia pe care-o lasă în urmă. Și, culmea, nu-s toți de la ziare modeste. Unul dintre cei mai mari ziariști pleșcari lucrează, de-o pilduță, la „România liberă”. Pentru el, drumul democratic parcurs de societatea românească e-o înlănțuire de păstrămioară, brânzică și whiskică. Uneori, când ia vreun interviu, se-ntâmplă ca reportofonul să-i zemuiască vreun sos greu, și-atunci el se scuză jenat, reportofonul meu are probleme de tranzit intestinal, iertăciune.
Ziariștii pleșcari ar fi o rușine pentru breaslă, dacă n-ar ilustra foarte bine breasla. Departe de a fi muștruluiți de către șefi, ei – din contra – sunt priviți cu o simpatie fățișă. Așa erau și ei, acum o vreme…
Teribil mai trece timpul!