Ziarist din ’59

În pragul împlinirii vârstei de 71 de ani, Mihai Țânțar trăiește cu amintirile jurnalistului care și-a început cariera în presa scrisă suceveană în anul 1959, carieră pe care a încununat-o ca director al primului ziar particular apărut după revoluția din decembrie ’89.
Șansa de a nu umbla desculț
Născut la data de 14 iunie 1937, în cel mai mic cătun din apropierea Sucevei, dincolo de apă, în „regat”, la Ratuș („popas” în vechea limbă moldovenească), din comuna Salcea, orfan de tată de la vârsta de 12 ani, Mihai Țânțar a luat în piept viața în perioada unor profunde transformări sociale.
Dintr-o casă sărmană, cu copii crescuți de o biată vădană, băiatul, cu medie bună la școală, a prins un loc la căminul de ucenici al Școlii profesionale din Suceava, unde a deprins meseria de tâmplar.
La începutul anilor ’50 apăreau noi și noi șantiere care cereau mână de lucru.
Era șansa pândită de copiii de la țară de a-și găsi un loc de muncă în care să nu umble desculți prin grămada de bălegar.
A plecat iarna, îmbrăcat numai cu salopeta de ucenic, pe șantierul Laminorului de la Roman, bucuros că primește suma de 200 de lei pentru „instalare”.
Și-acolo, s-a ivit o altă oportunitate, cea de-a se înscrie la școala sportivă de planorism (cu mâncare, haine și… 75 de lei pe lună) și chiar să i se propună, după participarea la un concurs, să meargă la o școală de zbor cu motor.
Se cerea însă consimțământul părinților, iar mama, cu veșnica grijă a cloștii pentru puii ei, n-a vrut să-și dea semnătura.
„E bună ‘cartea de muncă’, ești angajat!”
Băiatul a revenit acasă, s-a mai mișcat prin bătătură, s-a sucit, s-a învârtit și a ajuns… la școala de parașutiști de la Popești Leordeni, apoi la cea de planorism de la Iași.
Dar brevetele sportive din buzunar nu țineau de foame.
Un vecin, fochist pe o locomotivă cu aburi, i-a spus că-l duce la Iacobeni să se angajeze la mină.
Angajările se făceau însă la Întreprinderea Minieră Vatra Dornei, dar când a ajuns acolo a fost respins pentru că nu avea 18 ani.
S-a rugat, a plâns și cineva l-a trimis la director, un om promovat dintre muncitori, care l-a măsurat cu privirea și l-a întrebat: „Ai carte de muncă?”.
S-a blocat; de unde carte de muncă dacă el tocmai de asta venise, să-și găsească o slujbă.
„Cum n-ai – se răstește directorul – ia arată-mi palmele!”.
Mâinile bătătorite ale adolescentului l-au făcut să zâmbească:
„E bună ‘cartea de muncă’, ești angajat!”.
Și așa a ajuns să lucreze în mină ca vagonetar. A primit și o sumă de bani, în avans cu care, după cum își amintește cu nostalgie, și-a putut cumpăra ceva de mâncare: „slănină, marmeladă și pâine”.
„Lasă mina, te fac sondor!”
Lucra într-o brigadă stahanovistă care zorea mereu să depășească planul.
După o pușcare care a produs o surpare periculoasă, un șofer de camion l-a luat ca ajutor.
Spăla și gresa mașina, avea gust de benzină pe limbă și era uns de vaselină, dar avea și avantajul că, uneori, era lăsat să conducă.
Manevra camionul încărcat cu minereu pe drumul de la Șaru Dornei la Argestru și mai lua în cabină și câte-un călător, câștigând astfel câțiva lei.
Ajuns cu treabă prin București, și-a vizitat un unchi care era antreprenor de sonde.
„Lasă mina, te fac sondor!”, i-a spus el și, după câteva zile, l-a luat pe la Buziaș și Băile Herculane.
„Ești omul nostru!”
A început să câștige mai bine, iar pe când lucra la niște explorări în comuna Șugag, în anul 1957, văzând un teren de fotbal părăginit, a scris câteva rânduri unui ziar din Deva.
Textul a fost publicat, dar în toamna aceluiași an a fost încorporat în armată.
Recruții au fost întrebați dacă vreunul dintre ei a scris la vreun ziar.
Nu s-a anunțat nimeni, singurul care a bâiguit ceva a fost el.
„Ești omul nostru!”, au spus cei care căutau un corespondent voluntar pentru ziarul militar „Înainte”.
A primit legitimație și ordin de serviciu permanent (redacția nu era în unitate) și putea umbla prin oraș fără grijă. Făcea și deplasări, ajungând pe la Slatina sau Caracal.
În anul 1959 a fost lăsat la vatră și s-a reîntors la Suceava.
Viața de adevărat gazetar
Pe când aștepta să i se elibereze livretul, a fost contactat de cineva de la Secția de presă de la Regiunea de Partid Suceava, care i-a dat o recomandare pentru redacția ziarului „Zori noi”.
A fost angajat ca redactor la data de 1 noiembrie 1959. Așa a început viața de adevărat gazetar.
Redacția cotidianului “Zori noi” era atunci vizavi de Biserica Sf. Dumitru (ulterior s-a mutat în clădirea Tipografiei), redacție mare, de ziar regional, în care activau peste 40 de oameni.
Munca, organizată pe secții (viața de partid, construcții de stat, agricultură, sport, informare culturală…) era supravegheată politic.
În fiecare zi de luni se făcea planificarea activității („letocika”, după modelul sovietic) pentru întreaga săptămână, apoi se pleca pe teren.
După cinci ani petrecuți în redacția ziarului „Zori noi” a aflat că se caută un corespondent regional pentru ziarul sindicalist „Munca”.
Avea o serie de avantaje, birou personal cu telefon în derivație cu cel de-acasă, salariu mai bun, procent la publicitate.
“Lenin pe un fund roșu”
Zece ani a ocupat acel post care viza întreaga regiune Suceava (județele Suceava și Botoșani) dar în anul 1974 a fost înștiințat că se reduce activitatea în presă, inclusiv în redacția centrală a ziarului „Munca”.
A fost nevoit să se reorienteze și a devenit, pentru câțiva ani, activist sindical, dar, în anul 1979, s-a reîntors în presă.
A reluat activitatea de gazetar la “Zori noi”; munca în redacție până noaptea târziu, “jocul” cu permanenta supraveghere și cu cenzura.
Anumite întâmplări, pe care astăzi și le amintește zâmbind, erau în vremurile acelea încărcate de tensiune.
Unui coleg i s-a imputat tot tirajul ziarului pentru că a făcut o greșeală care afecta imaginea partidului.
Într-un text, un cuvânt despărțit și urmat – la început de nouă propoziție – de inițialele partidului a inflamat politrucii vremii („îmbrăcă – minte. PCR …”).
Altădată a fost „portretul lui V.I. Lenin pe un fund roșu” (era vorba de fapt de… fundal), sau „schimb de masaje – în loc de mesaje – între Nikita Hrușciuv și J.F. Kennedy”.
Toate aceste greșeli se plăteau scump și erau urmate de sancțiuni drastice pe linie de partid.
Mihai Plopanaru sau Mihai Rătușanu
Tensiunea în care se lucra în redacție, obligația de a scrie sub pseudonim (nu putea să semneze cu numele său două texte în același număr de ziar, așa că semna Mihai Plopanaru sau Mihai Rătușanu), capriciile șefilor din redacție („albăstreau textul, redactat la mașina de scris, numai ca să-ți arate că trebuie să scrii cum vor ei”), partidul și securitatea care supravegheau totul i-au șubrezit și sănătatea și familia pe care și-o închegase.
Despărțirea de soție a fost privită ca o abatere de la morala comunistă, de la etica și echitatea socialistă…
În anul 1982, la o nouă reducere a posturilor din presă, a fost nevoit să-și caute alt loc de muncă.
„Refugiat” pe un post de inspector în administrația locală, recăsătorit între timp, a revenit în presă imediat după revoluția din decembrie 1989.
Primul ziar privat din Suceava
Cu banii strânși ca să-și cumpere un televizor color, a înființat și a scos primul ziar privat care a apărut la Suceava „în anul I al libertății”, în data de 10 ianuarie 1990: „Glasul Bucovinei” (serie nouă, pentru că ziarul „independent de renaștere moral-spirituală și de opinie cetățenească liberă” relua titlul publicației din anul 1918).
Primilor semnatari din paginile acestui ziar, Emil Ioan Emandi, Clement Antonovici, Ion Beldeanu li s-au alăturat ulterior Constantin Hrehor, Nicolai Moscaliuc, George Muntean (care a devenit director onorific)… Caricaturiști: Radu Bercea, Viorel Corodescu COV, George Gavrilean…
Au fost probleme serioase cu ziarul, care s-a înscris totodată în istoria presei postdecembriste ca prima publicație interzisă în Suceava, întrucât „foștii” (care s-au reînșurubat repede în funcții de conducere) au început să-l boicoteze (tipografia refuza tipărirea, ziarul nu era difuzat sau era ținut sub tarabe și era returnat în pachete nedesfăcute etc.).
“Glasul Bucovinei” a rezistat o vreme, nu prea mult, dar suficient pentru a da tonul presei libere la Suceava.
Singurătatea lui Mihai Tandru
Pensionat, îndurerat după pierderea soției, Mihai Țânțar așterne în continuare cuvinte în scrieri care mai văd din când în când lumina tiparului.
Cu pseudonimul literar Mihai Tandru (încă din anii ’70) s-au adunat volume publicate de versuri, nuvele, povestiri, dar au rămas și foarte multe file în manuscris.
Despre presa de astăzi nu are cuvinte de apreciere: “Când văd cum se scrie azi, când se caută senzaționalul cu orice preț, mi-e rușine că am fost ziarist!”.
În ultimul volum publicat, “Dialoguri în neant – poeme îndoliate”, scris în memoria iubitei sale soții (volum ilustrat de graficianul Mihai Pînzaru PIM), Mihai Tandru, rămas în casa în care nu are cu cine să-și împartă singurătatea, rememorează versuri scrise (și culmea, publicate) cu trei decenii și jumătate în urmă:
“N-am conștiință care să tacă / N-am suflet de pus la mezat / N-am inimă pe care s-o-năbuș / N-am ochi pe care să-i închid / N-am urechi astupate cu ceară / N-am gânduri pentru pus în lanțuri / N-am libertate de vânzare / N-am iubire de cumpănit în arginți / N-am sentimente de prețuit la tarabă /…Iar cinstea nu mi-o vântur prin bazare!”.