Ziarilă

Am relatat cu alt prilej (acum apar elemente noi) întâlnirea întâmplătoare pe care am avut-o cu Pamfil Șeicaru pe un aeroport de tranzit prin anii ’70. Însoțeam echipa de fotbal a României ce se întorcea după încă o (rituală!) înfrângere în străinătate. S-a apropiat de noi un bărbat, probabil, cândva falnic; acum, începuse să-i albească mustața, ca și părul ce părea a purta urmele unor ondulații vălurite; sprâncenele groase și bogate aproape că-i ascundeau ochii vii și iscoditori. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea „Români? Eu sunt Pamfil Șeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „să fii sănătos, tataie!” (nu era voie să intri-n vorbă cu străinii și, oricum, ce știa Rică despre istoria presei românești?) Am purtat o scurtă discuție cu „ziarilă” (aștepta o cursă către RFG) și greu m-am stăpânit să nu-i arăt știința mea într-ale gazetăriei interbelice plasând faimoasa formulă „șantajul și etajul”, care, în paranteză fie spus, nici acum nu-s sigur că-i aparține lui Șeicaru sau altui mega-ziarist interbelic, Stelian Popescu. Surpriză: după câțiva ani, am primit la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Șeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că, în afară de Dachau, a locuit o vreme, în Germania, și la Hotel Karlsfelhofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld. Epistola începe prin a lăuda cărțile „Junimii”. Desigur, ținuta grafică, altfel de aprecieri, asupra conținutului adică, erau, în anii aceia, de-a dreptul primejdioase, fiind suspect dacă te lăuda… dușmanul! Șeicaru îmi scria: „Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărților o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile odinioară. Hârtia, coperta, totul era respingător. Mă gândesc la vechea editură Cartea Românească, precum și la aceea a lui Ciornei. Este o prezentare elegantă a cărților în editurile de azi.” M-am întrebat unde și când a văzut Șeicaru cărțile „Junimii”? Și iată că aflu abia acum din articolul publicat în „Historia” de Florian Bichir: exilatului în Apus, în curs de „recuperare” de către Securitate, îi erau îi trimise mostre alese din producția editorială românească. De altfel, tot așa scria și despre cărțile Editurii Academiei, într-o epistolă de răspuns acum făcută publică. Dar miezul scrisorii trimisă „Junimii” era, de fapt, altul: Șeicaru, nădăjduind că a sosit și momentul reintegrării lui în cultura română „oficială”, oferea spre publicare Editurii ieșene două cărți. Prima: „Rege și dictator”, a doua, „50 de portrete din viața politică, literară și artistică a României între 1912-1944”. Am trimis imediat o notă de propunere pentru ambele titluri, adevărat, neînsoțită de prea multe argumente, fiindcă nu văzusem textele. Răspunsul a sosit repede: NU. Oare cei ce decideau la București știau cât de cât cine-i Șeicaru? Poate da, poate nu! De știut se știa, cu siguranță, că Șeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie pe vremea Anei Pauker, sentință modificată ulterior în pușcărie pe viață (iar moșia lui de la Ciorogârla, primită ca purtător al Ordinului „Mihai Viteazul”, a ajuns în posesia… cui credeți? A înhățat-o… Mihail Sadoveanu!) L-a grațiat Ceaușescu în 1966, și l-a răsplătit cu 3000 $ pentru editarea, în străinătate, a cărții „Karl Marx despre români”. Se pare că, în 1977, a vizitat România. Din motivarea Decretului (rămas până azi secret) de grațiere: „Ca emigrant, Șeicaru are o atitudine corespunzătoare și desfășoară în străinătate o activitate utilă țării noastre”. Mai rămâne de lămurit dacă a colaborat cu Securitatea, sau… invers! Declarațiile lui sunt limpezi: „voi sluji țara și nu regimul. Regimurile politice sunt trecătoare și pline de păcate. Pământul natal este peren.” S-a întors în pământul țării târziu, abia în 2005, când osemintele i–au fost aduse de la Dachau, unde murise în 1980, și reînhumate la mănăstirea „Sf. Ana” construită cândva de el la Orșova. Reeditat copios după 1989, ar fi dat lovitura financiară toată viața râvnită, numai că romanul cvasi-pornografic „Vulpea roșcată”, dedicat „Lupeascăi” și aventurilor sexuale ale lui Carol II, avea să apară după moartea scriitorului. Cartea s-a epuizat imediat!
Păstrez scrisoarea ce mi-a trimis-o Pamfil Șeicaru. Cred că, față de o astfel de personalitate, și contradictorie, și deosebit de interesantă, cu contribuții unice în evoluția gazetăriei românești, am rămas cu datoria investigării mai adânci și a vieții, și a operei sale. Ceea ce, cu bucurie, constat că începe a se face.