Motto. Copacul nu este mai întâi o sămânță, apoi o tulpină, apoi un trunchi viu, și apoi lemn mort. Copacul este o forță lentă și durabilă care tinde să cucerească cerul. (Antoine de Saint-Exupéry).
Catarge și scobitori. ”Surcelele acestea pe care le adunaţi şi faceţi din ele scobitori/ca să vă curăţaţi dinţii de carnea mieilor/sunt aşchii din copacii pe care eu demult i-am tăiat/şi am făcut din ei catarge de corăbii/dintre care multe zac în fundul oceanelor/dintre care multe mai înfruntă furtunile/aducându-mi sub cerul gurii gustul amar al mării”. (Geo Bogza). Atât vreau să vă mai spun, domnilor şlefuitori, domnilor cumpărători de scobitori, domnilor îmbătrâniţi în bârfe, trăitori de o viaţă din sevă de arbori. Doar pădurea Bucovinei va rezista. Doar pădurea Bucovinei a rezistat prostiei numită politică. Pădurea Bucovinei a rezistat prieteniei (drujbei?) uresesiste. Pădurea Bucovinei a rezistat secerei înfrăţite cu ciocanul, ca şi imprudenţei, grabei populiste de după 1990, a trandafirilor tufăriţi în a o fărâmița și împărți. Pădurea Bucovinei va rezista şi descântecului ochiului cu albeaţă, întors mereu împotriva ei, ca şi lupilor urlând lângă stâni de mult părăsite. Pădurea Bucovinei rezistă fără lăudători, fără purtători de cuvinte, pentru că ea ştie să vorbească celor ce ştiu s-o asculte. Pădurea Bucovinei va rezista pentru că ne trebuie, ca aerul pe care tot ea ni-l oferă, o întrupare a veşniciei, un chip palpabil al speranţei. Ea ne-a făcut pe noi şi nu invers. Ea rămâne, noi trecem, constructori de utopice catarge ori eficienţi şlefuitori de scobitori, cu toţii căzători ca o frunză. Pădurea Bucovinei rezistă pentru a ne învăța şi semeţia, şi mlădierea. Și pentru că ne aşteaptă încă să alegem între semeţie şi mlădiere. În maiestatea sa regală, pădurea Bucovinei va rezista pentru că încă aşteaptă să deprindem lecţia umilinţei. Și pentru că ştie că azi ne trebuie mai presus un profesor de prietenie demnitate şi unitate. Doar pădurea Bucovinei rezistă şi ne va supravieţui. Râzând, superb, de bietele noastre orgolii. Pădurea Bucovinei este o mare de catarge nemişcate. Dar pregătiţi scobitorile, domnilor! Alte catarge, de inimi, se pierd, tăcute, în larg. M-aţi convins: vârsta nu este, obligatoriu, un alt nume al înţelepciunii. Și nici Puterea… ( Cezar Straton, 7 mai 1998).
Uber. Un tânăr și noua lui ”cucerire” erau parcați pe un drum lăturalnic, în pădure, la o oarecare distanță de oraș. Erau pe punctul de a face sex când fata s-a oprit. „Ar fi trebuit să menționez asta mai devreme: de fapt, sunt o prostituată și cer 20 de dolari pentru sex.” . Bărbatul a plătit-o și au făcut treaba. La țigara de după, băiatul stătea calm pe scaunul șoferului, uitându-se pe geam. „De ce nu plecăm înapoi?”, a întrebat fata. „Ei bine, ar fi trebuit să menționez asta mai devreme: de fapt sunt șofer Uber, iar tariful pentru mers înapoi în oraș este de 25 de dolari.”.
Haram. „Haram/ De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare”, zice Eminescu în Cugetările sărmanului Dionis, dând turcescului haram (ilicit, prohibit) sensul „vai”, vai de-al tău suflet! Odată intrat în vorbarul românesc, haram își multiplică tâlcurile spre a deveni și mai grăitor. Creangă îi dă înțelesul de vită slabă, prăpădită, mârțoagă: „În oaste am fost numai de zbucium: hăis haram, cea haram!” Rebreanu îi schimbă noima, în Răscoala, în pradă, jaf: „Conacul… încă n-a fost atins, dar încolo e haram și oamenii cară fără sfială cu sacii și cu târnele…” În locuțiuni dobândește noi valențe semantice (lăsat la voia întâmplării), după cum scrie Galaction: „Vreai să dau de haram și ce bruma am putut să sui în car?” La Anton Pann îl întâlnim într-o expresie populară: „Banii câți cu nedreptate câștigați carii i-am pus,/ După cum haram veniră, astfel și haram s-au dus”, iar la Alecsandri înseamnă minciună, vorbă fără rost: „Mănânci haram, Ioane… N-am luat nicio leafă.” (C. Voinescu).
Cocoașă. Un polițist surprinde un bărbat săpând o groapă în Bois de Boulogne: „Dar de ce sapi o groapă aici?”, întreabă polițistul, suspicios. „E pentru prietena mea”, răspunde tipul. „De ce, e moartă? „Nu, nu, e doar cocoșată, dar așa mi-e mai ușor să o culc pe spate!”.
Cucu, cucu! Cucul e singura pasăre care nu știe ce înseamnă să fii părinte. Și-a transformat abandonul în artă, lăsându-și puii în grija altor păsări. Iată una dintre cele mai fascinante strategii de supraviețuire din natură: cucul este un „parazit de cuib” profesionist. În loc să-și construiască propriul cuib și să-și crească puii, femela de cuc a dezvoltat o strategie uluitoare. Ea studiază cu atenție cuiburile altor păsări mici, așteptând momentul perfect când gazda își depune propriile ouă. Apoi, într-o operațiune care durează doar câteva secunde, cucul zboară la cuibul ales, îndepărtează rapid un ou al gazdei și îl înlocuiește cu propriul ou. Dar aici intervine partea și mai uimitoare: oul de cuc imită perfect culoarea și modelul ouălor gazdă. Puiul de cuc se dezvoltă mai repede în ou și eclozează înaintea celorlalte. La doar câteva ore după eclozare, puiul de cuc, încă orb și golaș, își împinge „frații vitregi” afară din cuib. Păsările gazdă, deși mult mai mici, hrănesc, credule, acest pui uriaș care crește văzând cu ochii. Cel mai fascinant este că femela de cuc poate să producă ouă de diferite culori și modele, potrivite pentru diferite specii de păsări gazdă. Este ca și cum ar avea o „imprimantă” internă care poate reproduce perfect designul ouălor gazdă. Această strategie, deși pare crudă, este rezultatul milioanelor de ani de evoluție și reprezintă unul dintre cele mai sofisticate exemple de adaptare din natura sălbatică.
Sex protejat. (Aflată de la un bătrân pădurar). Care este cea mai importantă întrebare pe care trebuie să i-o pui partenerei tale atunci când vrei să practici sex protejat? Fato, la ce oră vine soțul tău acasă?
Putere. Puterea, rezistența, șansa unui copac stă de fapt în rădăcinile sale, la fel cum propria noastră putere ne vine din interior, dinspre părinți și bunici. (Cezar Straton).
⃰ În natură, nimic nu este perfect și totul este perfect: un copac poate fi strâmb și ramurile sale chinuite, totuși el este totuși frumos. (Alice Walker).
Frunză. Ce i-a spus frunza copacului? „Sunt pe vecie îndrăgostită și dependentă de tine!”. „În pădure, fiecare frunză are o poveste de spus.”
⃰ Nu iubi doar ramura cea înflorită și nu-i păstra doar imaginea în inima ta. Se ofilește. Iubește întregul copac; atunci vei iubi ramura armonioasă, frunza fragedă și ofilită, bobocul timid și floarea timidă, petala care cade și noaptea, umbra splendidă a iubirii totale. Ah, iubește viața în plenitudinea ei. Nu cunoaște putrezire. (Jiddu Krishnamurti).
Tăcere. O crimă a fost comisă în pădure, iar poliția este în impas. Cine a făcut-o? Doar arborii, martori, știu. Dar… ei sunt muți.
Argheziene. 1. Arghezi, la senectute, povestește: văd căprioara, duc pușca la ochi, pac – cade. O iau, o așez cu picioarele pe umeri…Se-ntrerupe. Ceilalți insistă – Și apoi, maestre? Apoi, ce? Ați pus-o cu picioarele pe umăr și? – Și dă-i și f…e-o! 2. Poetul e chemat telefonic să participe la o ședință a Uniunii Scriitorilor. Răspunde: dacă pot, nu vin; dacă nu pot, vin. Zaharia Stancu explică; Moșul a prins o muiere. Dacă poate ceva, nu mai vine. Lăsați-l în pace! Evrei. De ce sunt dolarii verzi? Pentru că îi culeg și strâng evreii, înainte să se coacă!
