Motto. Trunchiurile copacilor sunt separate, dar rădăcinile se împletesc adânc, iar ramurile de deasupra sunt împletite. Sunt unite la nivelul cel mai adânc și la cel mai înalt. Oamenii ar trebui să fie ca o pădure vastă. (Romano Battaglia)
Dacă… Ce daruri extraordinare sunt pomii și cât de multe am putea învăța de la ei, dacă am ști să-i privim, să-i vedem, să le oferim dragostea și atenția pe care le oferim prietenilor noștri. (Susanna Tamaro)
Fotografie. Ce multe lucruri îți poate destăinui o simplă fotografie veche… Mamă cu cinci copii și un sărăcăcios brad de Crăciun, împodobit, în anul 1943 în plin război… A fost trimisă de această femeie/mamă prin ”poșta militară” soțului ei, aflat pe frontul de Est. Nu știm dacă tatăl, ostaș… o fi primit-o! Femeia voise, cred, să-i dea o veste bună (”suntem ok, sănătoși!”) bărbatului ei, pierdut în stepele Rusiei… Asta e chiar o poză ”tare”, dar e și tare, tare tristă… Dar mama, eterna mamă româncă, încercând un simulacru de sărbătoare, a gătit, împodobit și ea, un brad sărăcăcios… Dar, ceea ce-i cel mai trist. Uitați-vă! Copiii cei mai mărișori, sunt – în ciuda bradului, a sărbătorii – triști. Probabil și flămânzi, și prost îmbrăcați (deși, pentru poză, – poate fusese una făcută special pentru a fi trimisă tatălui lor, la Stalingrad, pe front (că atunci, a face o poză era cumva un lux, implica o cheltuială), mama i-a îmbrăcat cu hăinuțele cele bune?)… Dar românca, mama lor – și a noastră, cumva, simbolic – are – priviți-o! – o demnitate și o verticalitate a ținutei, privirii, misiunii ei! P.S. 1. Încă o dată trebuie să citez înjurătura preferată a lui Eminescu, referitoare la noi, românii, și la destinul nostru mereu potrivnic: ”Tu-i neamul nevoii!”. 2. Acum, când, oricum, avem de toate: curent, căldură, ba ne ciocnim cărucioarele pline pe la mall… Tristețea (poate foamea, poate dorul de tată…?) din ochii copilașilor e evidentă! Dar minunată, repet, e verticalitatea, demnitatea, mamei! Care a încercat să trimită soțului ei, soldat român, un soi de ”felicitare” de Crăciun. ⃰ Omul este ca un copac și în fiecare iarnă răsare o primăvară care aduce frunze noi și putere nouă. (Vasco Pratolini)
Compensație. „Dacă un copac cade într-o pădure peste un politician, chiar dacă nu i-ai auzit țipetele, pariez că ai auzit, la televizor, aplauzele adversarilor lui.” (Paul Tindale)
Virgiliu. ”Pădurile, codrii și dumbrăvile sunt prezente în poezia lui Virgil, fiecare cu propriile caracteristici specifice și funcții variate. Găsim păduri nemărginite, sălbatice și inaccesibile precum cele de pe îndepărtatul lanț muntos Caucaz, expuse furiei nestăvilite a elementelor: ”pădurile sterile de pe vârfurile Caucazului, / pe care vânturile îndrăznețe le sfărâmă și le mătură continuu” (Georgice , 2, 440). Cel mai adesea, pădurile oferă fundalul eforturilor umane, dar nu este niciodată un fundal nemișcat. Uneori, pădurea este o încrengătură deasă de copaci și tufișuri care ascund pasajele: ”pădurea era vastă și împânzită de tufișuri și stejari negri / și peste tot era aglomerată cu mărăcini deși / și doar ocazional apărea câte o potecă” (Eneida), și care îi dezorientează pe cei doi tineri războinici troieni Euryalus și Nisus. Dar pădurile, codrii, întreaga vegetație spontană – își imaginează Virgil – însoțesc prezența umană, într-un moment excepțional din preistoria Romei. Enea și războinicii săi se îndreaptă spre Pallanteum pentru a cere o alianță regelui Evander, navigând pe Tibru, pe unde nicio navă nu mai navigase vreodată: ”valurile privesc surprinse, / pădurea, neobișnuită, admiră strălucirea / scuturilor, cele două corăbii avansează sub un baldachin de copaci diferiți / și străbat pădurile verzi” (Eneida). Putem presupune, pe bună dreptate, că Virgil a fost inspirat de amintirea malurilor râurilor din Valea Po, încă acoperite de o vegetație densă. Imaginația preistoriei îndepărtate a Romei și amintirile peisajelor din copilărie se îmbină într-un minunat „largo” muzical care ne face să simțim fiorul surprizei descoperirii pădurilor, de-a lungul cursului antic al Tibrului. Magia poeziei virgiliene ne permite să vedem cele două corăbii navigând printr-un peisaj fermecat în care o pădure primordială le învăluie complet din toate direcțiile.” (Mauro Lasagna)
Evident! „Un copac nu lovește niciodată o mașină decât în situație de autoapărare.”
Ofertă (bogată). Un cetăţean la pompele funebre. – Mi-a murit soacra. Mă puteţi ajuta? – La un milion, avem sicrie de bronz cu mânere de lemn. – E mult prea scump pentru mine. – Atunci, la 500.000 din lemn, cu mânere din bronz. – Scump! – Dar, la o adică… cât sunteţi dispus să plătiţi? – 50.000. – În acest caz, vă rog s-o aduceţi aici, să-i punem mânere…
Anti-ecologie. „Unele parcuri naționale au liste lungi de așteptare pentru rezervări de camping. Când trebuie să aștepți un an ca să dormi lângă un copac, ceva este în neregulă. Și nu cu copacii.” (George Carlin)
Filosofie vs sex (ori invers). Ea: Ce faci, nu treci pe la mine? El: Nu, îmi pare rău. Contemplu, profund, sensul existenței vieții! Ea: Da… dar eu sunt goală și singură… El: Toți suntem…
Misoginism. În cartea sa Scurtă istorie a misoginismului, Anna Caballe vorbește despre judecățile de valoare ”scuipate drept în fața femeii”, cum ar fi: târfă, urâtă, proastă, frigidă sau lesbiană. Sunt epitete care au contribuit la ruinarea prestigiului multor femei, de-a lungul veacurilor. Alte două citate întăresc această nedreaptă, dar perenă realitate. Thomas Bernhard: ”Când o femeie devine prea puternică, bărbatul simte nevoia de a o ucide”. Andre Glucksman (în Discursul urii): ”Ce face să se perpetueze de-a lungul secolelor și continentelor ura față de femeie? Răspuns: slăbiciunea ei, pentru că este a tuturor”. Frica de ”ce o să se spună despre mine”, prezentă în viața noastră, rămâne valabilă și în secolul XXI, astfel încât puține sunt femeile care să nu se simtă vulnerabile acum, ca întotdeauna. Oare cu cât o fi contribuit această prejudecată seculară la insuccesul candidatei Hillary Clinton!?
Drum forestier. ”Un brad, un fag, / Un mesteacăn, un paltin / Muntele o ia la vale / Pe pârghii jupuite. / Cât urc acest drum forestier, / Acest colnic desfundat, / Aceste camioane / Care transportă pădurea / Legată cu lanţuri. / Se duc în altă ţară / Bârnele care-au ţinut bolta cerului / Pragul, talpa casei, tocul uşii, / Bâta ciobanului, / Păstorind limba română. / În urmă creşte / Un munte de rumeguş, / Şters de prima ploaie, / Luat de primul vânt. / Un brad, un fag / Gaterul lucrează, electric / Mii de cercuri de copaci îşi taie venele / Doinele au hemoragie / Trecutul leşină. / Cu fiecare copac trăznit / Ne cade pe umeri / O zdreanţă albastră de cer.” (Marin Sorescu) ⃰ Stejarii și pinii, și frații lor din pădure, au văzut atâția sori răsărind și apunând, atâtea anotimpuri venind și trecând și atâtea generații trecând în tăcere, încât ne putem întreba ce ar însemna pentru noi „povestea copacilor”, dacă ar avea limbi să ne-o spună sau dacă urechile noastre ar fi suficient de sensibile pentru a o înțelege. (Maud Van Buren)
King. Profesorul de engleză, la facultate, întreabă: – Can you tell me the name of three great Kings who have brought happiness & peace into people’s lives? Studentul răspunde: – Smo-king, Drin-king and Fuc-king.
