Celebrarea Zilei Bucovinei a început, vineri, cu omagierea unioniștilor, de către oficialitățile județene și locale. La momentul organizat la depunerea de coroane la bustul lui Iancu Flondor, singurul discurs a fost susținut de directorul Muzeului Național al Bucovinei, dr. Emil Ursu, care a prezentat semnificația pentru Bucovina și pentru țară a zilei de 28 noiembrie 1918, arătând totodată și „zestrea” adusă statului, de către această provincie: o populație multietnică de 794.945 de locuitori, 10 oraşe şi 6 târguri, o structură confesională complexă, populația cu cel mai mare grad de alfabetizare dintre toate provinciile românești (96% din totalul copiilor de vârstă şcolară), 1.044.289 ha de terenuri agricole, o industrie înfloritoare, o infrastructură de transport care cuprindea o rețea de căi ferate cu lungimea de 592 km, la care se adăugau 228 km de căi ferate forestiere, 4.149 drumuri și șosele și 351 km de cursuri de râuri pe care se putea transporta material lemnos, 376 de bănci populare – 156 românești, 149 rutene și 75 germane.
Dr. Emil Ursu a adus în atenția publică ziua de joi, 15/28 noiembrie 1918, când la ora 10.00 a Bucovinei, ora 11.00 a României, în Sala sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, s-a întrunit Congresul reprezentanților populației din Bucovina, care a votat în unanimitate moțiunea de unire „necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.
- „Prețul de vânzare a Bucovinei”: 42.000 de vagoane de grâu și alte alimente
În discursul său, directorul Muzeului Național al Bucovinei a invitat audiența să se întoarcă în timp, în perioada Primului Război Mondial, când „Bucovina a fost transformată în teatru de operațiuni militare, fiind ocupată temporar de către ruși, în trei rânduri – septembrie-octombrie 1914, noiembrie 1914-ianuarie 1915 și iunie 1916”. „Atât rușii, cât și austriecii, au redactat diverse planuri și proiecte secrete care priveau viitorul acestei provincii, fără a ține cont de vreun principiu de drept internațional sau de voința populației acestui teritoriu.
În perioada cuprinsă între anii 1917-1918, viitorul Bucovinei a stat sub semnul incertitudinii. Pe fondul slăbirii imperiului dualist, dar și al revoluției bolșevice din Rusia, ucrainenii vor încerca să-și creeze un stat propriu. În timpul tratativelor de pace de la Brest-Litovsk, din noiembrie 1917-februarie 1918, Ucraina Vestică a fost recunoscută formal de către Puterile Centrale, Bucovina urmând a fi încorporată acestei provincii”, a arătat Emil Ursu.
Imediat după semnarea convenției din 9 februarie 1918, numită de primarul Vienei „pacea pâinii”, Austria a ridicat „prețul de vânzare a Bucovinei (…) la 42.000 de vagoane de grâu și alte alimente”. După încheierea păcii de la București, la 7 mai 1918, „România era obligată să cedeze Austriei ținutul Hotinului, o parte a județului Dorohoi, cu Dornele românești, până la Broșteni pe Bistrița”. Unitățile militare ale Vechiului Regat au fost retrase, locul lor fiind luat de trupele imperiale. Zonele menționate „trebuiau încorporate unei Bucovine, <vândute pe mâncare> ucrainenilor”.
- 3 noiembrie 1918: Adunarea Națională Ucraineană din Cernăuți a decis ca nordul Bucovinei să fie unit cu statul ucrainean nou creat
„Conform rapoartelor secrete ale autorităților militare austriece, restaurarea stăpânirii Imperiului nu a adus cu sine și ameliorarea stării de spirit tensionate din vara anului 1918, stare constatată în rândul principalelor naționalități ale provinciei.
Pe fondul victoriilor Antantei, într-o ultimă sforțare disperată, împăratul Carol I lansa la 16 octombrie manifestul Către popoarele mele credincioase, care statua federalizarea imperiului și transformarea lui într-o comunitate de state <independente>. Documentul a provocat reacții diferite printre naționalități, însă majoritatea lor au decis să-l respingă.
Decizia de federalizare a imperiului a fost receptată cu o oarecare satisfacție de către o parte a deputaților români bucovineni de la Viena care, în ședința Camerei din 22 octombrie, propuneau constituirea unui stat românesc care să cuprindă Bucovina și Transilvania. Ideea nu a fost agreată deloc de deputatul George Grigorovici, care a cerut alipirea Bucovinei la România. În condițiile în care deputații aveau o atitudine ambiguă față de viitorul românesc al provinciei, fiind mereu dispuși la compromisuri, se impunea realizarea unei veritabile unități de vederi între toate elitele politice naționale”, a afirmat Emil Ursu, citând din documentele vremii.
În 3 noiembrie 1918, în urma hotărârii Adunării Naționale Ucrainene din Cernăuți, nordul Bucovinei urma să fie unit cu statul ucrainean nou creat.
În acest context, Iancu Flondor a inițiat la Cernăuți, alături de Sextil Pușcariu, în 27 octombrie 1918, o mare adunare a românilor bucovineni, care a adoptat o rezoluție (moțiune) cu patru puncte, între care decizia de unire „a Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent”, „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”, precum și respingerea „cu hotărâre” a oricărei încercări „ce ar duce la știrbirea Bucovinei” și dorința „să se înțeleagă cu popoarele conlocuitoare”.
- Vot în unanimitate pentru unirea „necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare”
„Documentul din 27 octombrie a reprezentat cadrul programatic și de acțiune al eforturilor lui Iancu Flondor de realizare a Unirii Bucovinei cu România. Textul rezoluției adoptate la Cernăuți va fi trimis guvernului României la 2 noiembrie 1918, odată cu cererea de acreditare a lui Vasile Bodnărescu.
Răspunsul guvernului de la Iași, prezidat de Alexandru Marghiloman, aflat în imposibilitatea de a-i ajuta pe bucovineni, avea un caracter formal, însă plin de satisfacție: <Statul Român ia act cu o deosebită mulțumire de manifestațiunea de suveranitate națională în alcătuirea unei Constituante a Bucovinei, țară românească […]>.
Într-un context atât de complicat și de imprevizibil, Iancu Flondor a dat dovadă de curaj și consecvență, refuzând orice compromis legat de integritatea teritorială a Bucovinei. La 4 noiembrie 1918, la ora 10 dimineața, Flondor se prezenta în casa lui Alexandru Hurmuzachi, însoțit de Aurel Țurcan, Ioan Stârcea și guvernatorul Joseph Rudolf conte von Etzdorf. Acesta din urmă îi declara <boierului din Storojineț> că nu mai poate păstra ordinea și liniștea publică în capitală și la nivelul întregii provincii, anunțându-și astfel intenția de a renunța la conducerea țării. Pentru a se evita golul de putere, Etzdorf îi propunea lui Flondor să accepte instituirea unui guvern mixt, alcătuit din reprezentanți ai românilor și rutenilor, menit să restabilească liniștea și siguranța cetățenilor, solicitare neacceptată de politicianul român.
În același timp, contele Etzdorf era informat că fruntașii autohtoni ceruseră intrarea armatei române în Bucovina, pentru restabilirea ordinii și siguranței în țară, stoparea tulburărilor provocate de corpurile de armată ucrainene și maghiare (aflate în retragere), dar și pentru prevenirea bolșevizării populației.
Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată însă abia pe 6 noiembrie, de către noul guvern prezidat de generalul Constantin Coandă.
Astfel, misiunea de eliberare a teritoriului Bucovinei revenea, începând din 6 noiembrie 1918, diviziei a VIII-a conduse de către generalul Iacob Zadik. Acesta a organizat trei detașamente, cu efective variind între 500-600 de soldați, denumite inițial Dorohoi, Botoșani și Fălticeni. Pentru a le da o rezonanță istorică legată de teritoriul ce urmau să-l elibereze, detașamentele au fost redenumite. Dorohoi își schimba numele în Dragoș, Botoșani în Alexandru cel Bun, Fălticeni în Suceava. În ordinul de zi cu numărul 1, generalul Iacob Zadik se adresa soldaților săi, astfel: <Ostași, vouă v-a păstrat soarta norocul a păși cei dintâi pe pământul scump al Bucovinei. Fiți mândri și arătați-vă demni de încrederea ce s-a pus în voi. Voi sunteți ocrotitorii avutului și vieții populației bucovinene. Faceți ca prin purtarea voastră, în toate ocaziunile, să căpătați drăgostea cu adevărat frățească a populațiunii în ajutorul căreia veniți. Doresc spornicie pasului ce faceți și vă zic: Cu Dumnezeu înainte!>.
La 9 noiembrie, cele trei detașamente atingeau localitățile Tereșeni, Siret și Hliboca, iar la 10 noiembrie Ceahor, Cuciur-Mare și Mihalcea. Luni, 11 noiembrie, ora 9, primele trupe românești se aflau deja la periferiile Cernăuților. Începând cu ziua de 11 noiembrie, românii bucovineni au preluat efectiv conducerea provinciei, iar a doua zi Consiliul Național Român, întâlnindu-se în ședință publică, vota legea fundamentală provizorie asupra puterilor țării Bucovinei. La 23 noiembrie Ion Nistor se întorcea la Cernăuți în fruntea primului grup de 100 de refugiați bucovineni.
La 28 noiembrie, în sala sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenți 74 de membri ai Consiliului Național Român, 6 delegați ai polonezilor, 7 ai germanilor și 13 ai ucrainenilor. Congresul a votat în unanimitate moțiunea de unire <necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României>. După prezentarea acestui act de către Iancu Flondor, Ion Nistor a dat citire motivației declarației de Unire. Hotărârea Congresului General al Bucovinei a fost consfințită prin Decretul-lege nr. 3.744 din 31 decembrie 1918, ratificat de Adunarea Deputaților și Senat la 29 decembrie 1919. Prin același decret regal a fost creată o administrație locală provizorie care să determine <dezanexarea de Austria și încorporarea ei la statul român>”, a amintit directorul Muzeului Național al Bucovinei.
Acesta a mai spus că sacrificiul celor care au făcut ca „cel mai important vis al românimii” să se împlinească obligă generațiile care au urmat să le cinstească memoria. „Suntem obligați de istorie, măcar din an în an, să ne plecăm capetele, să rememorăm și să cinstim faptele momentului, precum și să-i pomenim pe cei care au făcut posibilă unirea Bucovinei cu țara”, a încheiat dr. Emil Ursu.
