Un nor de praf ascunde vederii casele cenușii, oamenii de pe stradă și chiar copacii. Dacă faci greșeala să vorbești atunci când o mașină de mare tonaj trece pe lângă tine, vei simți din plin praful ce-ți scrâșnește printre dinți, în vreme ce fața îți va fi acoperită oricum cu o mască de praf.
După ce norul de praf se risipește, priveliștea din jur e la fel de cenușie și mohorâtă, pentru că praful ridicat de pe stradă s-a depus pe tot ce e în jur, în straturi groase, care ascund culoarea caselor, a gardurilor și chiar a ierbii.
Vitezomanii
Coșmarul zecilor de familii care locuiesc pe strada Aurel Vlaicu din cartierul sucevean Ițcani a apărut după ce strada a început să fie din ce în ce mai circulată, atât de mașini de mare tonaj, care lucrează pentru societățile de construcții și cele comerciale din zonă, cât și de autoturismele care folosesc acel drum de țară pentru că face legătura cu drumul european E 85.
Deși există indicatoare de limitare a vitezei la 30 de km pe oră, camioanele încărcate cu materiale de construcții, furgonetele și autoturismele “zboară” pe uliță, cu cel puțin 60-70 km pe oră, stârnind nori de praf care se ridică în văzduh, depășind înălțimea caselor.
Din cauza vitezei cu care circulă mașinile, oamenilor le e frică să își lase copiii să meargă singuri pe stradă, ba chiar se tem că, într-o zi, se vor trezi cu un camion înfipt cu botul în zidul casei.
“Până acum am găsit două la mine în grădină”, mărturisește un bărbat care, împreună cu vecinii săi, pentru a se proteja cât de cât, a ridicat pe marginea drumului un fel de barieră din pietre, bucăți de stâlpi și fragmente de ziduri.
Moartea în particule fine
În fiecare zi, zecile de familii care locuiesc aici sunt expuse pericolului de a se îmbolnăvi, putând dezvolta de la simple alergii la boli grave, incurabile, din cauza cantității foarte mare de praf pe care o inspiră.
Conform statisticilor, omul inhalează în medie, într-o zi, 15-25 metri cubi de aer, în timp ce consumul de apă nu depășește de obicei 2,5 kg, iar cel de alimente 1,5 kg. Rezultă clar importanța pentru sănătate a compoziției aerului atmosferic, mai ales că bariera pulmonară reține numai în mică măsură substanțele pătrunse până la nivelul alveolei, odată cu aerul inspirat.
Raluca Burlacu are doi copii mici, pe care zilnic, fie că-i vară, fie că-i iarnă, trebuie să-i trimită la grădiniță și la școală cu fularul înfășurat în jurul capului, să le acopere gura și nasul, pentru a-i feri cât de cât de praful care le poate fi fatal.
“Aerul este irespirabil… Am doi băieți, dar în zonă sunt 40 de copii, cărora le este foarte greu să pornească spre școală sau grădiniță într-un asemenea mediu. Al meu are bronșită sub formă de astm, imediat cum inhalează praf i se declanșează boala și intră în criză. Ar fi dezastru dacă nu ar avea mereu medicamentele la el. La spital ne cunosc deja, la cât de des suntem prezenți acolo din cauza acestor probleme”, povestește Raluca Burlacu, care a ajuns să regrete că a construit casa acolo, într-un loc foarte liniștit, dar care s-a transformat într-un coșmar pentru ei.
Crengile desfrunzite ale copacilor din curte sunt acoperite de praf, care e și mai vizibil pe gardul de lemn, unde stratul de praf e gros de aproape un deget.
Făcând haz de necaz, Raluca Burlacu spune că se simte de parcă ar trăi pe Lună:
“Terenul arată selenar. Vegetația e acoperită de stratul gros de praf, fructele din copaci și legumele din grădină la fel, iar aerul este irespirabil”.
Efectele directe ale expunerii la agenți poluanți precum praful, care adeseori este încărcat cu diverși compuși dăunători organismului, duc la creșterea numărului de îmbolnăviri și chiar a mortalității populației.
Turiști fugăriți
Pentru cei veniți să descopere mereu surprinzătoarea Românie, experiența trăită pe strada Aurel Vlaicu, unde există și o unitate de cazare de tip hostel, încadrată într-un circuit internațional, nu este deloc una de uitat. Georgeta Luțac spune că dacă ar fi știut ce o să pățească din cauza lipsei de interes a autorităților, nu s-ar mai fi apucat de construit în acea zonă:
“Am turiști din toată lumea, dar lumea fuge din cauza prafului. Am terasă frumoasă în spate, dar nu poate sta nimeni din cauza prafului. Intră toți buluc în casă când trece o mașină”.
Zona de campare pentru cei care vin să stea în corturi este pustie, ultimii temerari, care s-au încumetat să înnopteze acolo, dând bir cu fugiții, după numai o noapte, după ce au fost zguduiți de trecerea camioanelor și betonierelor, dar și acoperiți de praf.
Case crăpate și geamuri sparte
În lipsa unui drum asfaltat sau betonat, dar și a bunului-simț al celor care trec pe acolo val-vârtej, stârnind nori de praf, locuitorii din zonă s-au trezit cu noi probleme – pereți crăpați și geamuri sparte.
“Nouă ne crapă casele. Dacă pun un pahar de apă în casă și trece o mașină tremură apa”, spune un bărbat, privind cu obidă la un camion care tocmai trecea pe stradă, cu viteză, fără ca șoferului să-i pese că-i va acoperi cu praf pe oamenii adunați în stradă.
“În fiecare zi spăl pe terasă. Nu am unde pune o haină la uscat. O pun curată și o iau cu miros de praf, de nu se poate îmbrăca”, spune o femeie în vârstă.
“Verdeața, care trebuia să fie verde, este praf, gros de două degete. Am pus 85 de copaci, dar în fiecare an trebuie să înlocuiesc câte doi”, spune un alt bărbat, din mulțimea adunată în stradă, să-și reverse nemulțumirile.
“Nu se poate așa, dacă vă uitați în lumină să vedeți cum plutește praful prin casă, deși ieri am șters pe jos”, spune o altă femeie, arătându-ne și geamurile crăpate de pietrele sărite de pe drum, de sub roțile mașinilor care trec în viteză.
“Pot eu lăsa copiii afară să se joace? Când trece câte o mașină te îneacă de praf. Zici că-i ceață, nu vezi nimic în jur”, spune mama a doi copii.
Fiecare dintre ei are nemulțumirile proprii față de praful care le-a dat peste cap viața liniștită, de vreo doi-trei ani, de când numărul mașinilor care trec pe acolo a crescut foarte mult.
Praful le-a schimbat viața, le-a luat zâmbetul de pe față (cum poți zâmbi într-un nor de praf?), le-a luat verdele ierbii și al copacilor, culoarea legumelor și fructelor din grădină, culoarea caselor, gardurilor și acoperișurilor, li se așterne la geamuri și pe antenele de televiziune ca un strat de omăt, acoperă clanțele ușilor și obiectele din curte. I-ar acoperi și pe ei, dacă nu s-ar scutura, nevoiți să meargă mai departe, și dacă nu ar ridica din când în când în aer pumnul închis – o revoltă a neputinței, către mastodonții pe roți care trec pe ulița lor, căreia îi zice stradă, răscolind iar și iar praful drumului.
