Zece negri mititei?

Din ce în ce mai obositoare și mai tracasantă campania electorală, atât pentru cei care-s obligați s-o întrețină în eternă tensiune, cât și pentru alegătorul năucit de-a binelea! Și dac-o ținem tot așa cu incriminările și dezvăluirile și arestările, o s-ajungem ca-n „Zece negri mititei” – până la urmă, rămâne unul singur și clasa politică se mută la DNA. N-ar fi chiar mare paguba, da-i păcat de energia pe care națiunea o consumă neproductiv și haotic, păcat de surescitarea românului prins fără voie într-un război mediatic care-l ține captiv seară de seară în fața televizorului, invitându-l să caute doctrine acolo unde nu-s, bună credință într-un haos de vorbe și iar vorbe, pe cât de meșteșugit ticluite, pe atât de fățarnice și viclene. Și ce viață tihnită aveau moldovenii odinioară! Ca de la cer la pământ este distanța dintre „obicinuințele” ieșenilor trăitori la sfârșitul veacului al XIX-lea și cele ale urmașilor lor de azi.
Nu-i nevoie de cine știe ce pogorâre în adâncuri misterioase ale istoriei, ci, simplu, de răsfoirea gazetelor din vremea bunicilor și străbunicilor noști. Nimic nu se mai potrivește, de la rutina îndeletnicirilor zilnice la ritualul călătoriilor-eveniment, de la „filosofia amorului” la tristele petreceri pe ultimul drum, de la simplitatea și modestia distracțiilor vremii, la rigoarea stratificării sociale potrivit rangurilor, titlurilor și slujbelor. Va fi având, poate, nepoți în presa de azi și Ion Grigoriu-Havas, considerat a fi fost unul dintre cei mai demni de respect gazetari ieșeni ai perioadei. Știu urmașii lui că acest reputat om de presă nu s-a împăcat în ruptul capului cu invenția telefonului și că nu l-a utilizat niciodată? Răspunsul lui la invitația de a ridica receptorul era, invariabil, același:„Poa’ să fie și Vodă, eu la telefon nu vorbesc!” De altfel, nu s-a urcat niciodată în tramvai, iar de tren, nici nu voia să audă.
Închipuiți-vi-l pe Grigoriu-Havas în Iașiul de azi, sufocat de mașini înșirate la stopuri, împânzit de telefoane mobile, survolat de avioane, potopit de televizoare, gâdilat de aerul condiționat, populat din belșug cu studenți făr-de giubele și studente cu fusta de-o palmă! Răsfoind vechile gazete și cercetând opurile gălbejite ale memorialiștilor, înțelegi dimensiunea saltului izbutit în câteva decenii de la târgul patriarhal în care zilnic, la patru trecute fix, pe strada Carol, covrigarul Franț își îmbia clienții țipând tărăgănat distihul „Trei chifle, zece bani / La boieri și la golani” către statutul de oraș-marcă al graniței estice a Uniunii Europene.
Ia să vedem, de pildă, cum se distrau bunicii și străbunicii noștri? Desigur, înainte de orice, în funcție de starea pungii. Teodor Burada despre sfârșiturile de an: „Revelioanele, mai cu deosebire, luau niște proporții grandioase de te uimeau. Cu câte două luni înainte, multe dintre toaletele doamnelor se comandau la Paris, iar supeul se pregătea de bucătari aduși din străinătate…” Mai toată lumea bună a Iașilor era abonată la Teatrul Național din Copou. Lojele erau ticsite cu mobilier și covoare aduse de acasă, așa că nu semănau una cu cealaltă. Balurile mascate adunau periodic protipendada; poporănii de rând nu ratau petrecerile câmpenești de la Pester, la Manta Roșie, la Șoltuz, dar mai ales la Copou, unde – spune Rudolf Suțu – „lua parte o lume imensă, cu colb până-n naltul cerului, cu copii călcați în picioare și cu rochii rupte și pălării turtite…” Pe post de cinema se afla „fotoplasticul” – 50 de bani intrarea. Cine-și mai amintește de instalația ce oferea privitorului („două stecle de persoană”) diapozitive (cred) cu felurite imagini, adică, așa cum spunea reclama, „vederi și figuri din toată lumea”.
Tot din jocuri de lumini se nutrea și spectacolul figurinelor articulate: „un singur ceauș punea în mișcare niște păpuși tăiete din carton”, astfel înfiripând o reprezentație de umbre, susținută cu textul rostit „din off”. La mare trecere era cânticelul comic „Von Kalikenberg” (autor, Ion Ianov), singurul care s-ar putea zice că-și păstrează ceva actualitate… inerțială (sper să nu fie tendențios interpretat ca vreo aluzie la candidatura știți Dumneavoastră cui):„Toate nemțile vorbesc / Că la țară românesc / Toți faliții pot să vie / Ca să facă bogăție!”, iar strofa ce urmează pare a vorbi despre… autostrăzile recent metamorfozate în drumuri expres: „Kilometri poți să fașe / Mii și sute, chit îți plașe / Și habar de grijă n-ai / Că în veci samă nu dai”… Seară de seară, pe ulițele târgului treceau păpușarii, care întrebau, la ferestre, dacă gospodarul îi primește și vor să-i cânte cu perdea sau făr-de. Strigau cât îi ținea gura: „Păpuși, păpuși de la Huși / Cu capul cât un căuș / Păpușele franțuzești / Tot să stai să le privești.”
Topitu-s-au zăpezile de odinioară…