N-am urmărit, pe 11 septembrie 2011, zi de vară târzie în București, nimerită duminica, nici un reportaj, nici un comentariu, nici un documentar privind deceniul scurs de la nenorocirea petrecută la New York și prin împrejurimi în acea toamnă hâdă, scârboasă și însângerată. E, mi-am zis atunci, sfârșitul lumii. Cum să nu fie sfârșitul lumii? Cea mai puternică țară, cea mai de neînvins armată, cea mai democratică încrengătură, de rase și iluzii, umană, să fie lovită letal în chiar inima ei? Nu se poate. S-a putut. Ura este mai tare decât bomba atomică, fanatismul religios este infinit mai detonant decât rachetele care-și urmăresc, la mii de kilometri distanță, ținta. Un individ, un singur individ, autoreglat în electronica sau mecanica distrugerii cu orice preț a adversarului, e mai tare ca orice știință a războiului. Omul bombă, omul rachetă, omul kamikaze, exersat de japonezi în al Doilea Război Mondial și devenit azi model invincibil de armă nimicitoare, poate deveni, dacă nu chiar a devenit, rețeta sfârșitului lumii. Unul dintre cei 19 sinucigași asasini care au omorât trei mii de americani (americanii aceia erau și italieni, și francezi, și portoricani, și câțiva români, dar ce importanță are?) era fiu de doctori, știa limbi străine, iar la cei sub 30 de ani ai săi nu visa să-și clădească o familie, nu țintea performanțe în profesia aleasă (avocat parcă), ci se pregătea, chiar în țara în care se născuse și care-l oblăduise, să comită o crimă incredibilă și inimaginabilă. Primul care-a fost ucis era el însuși. Dumnezeule mare, care te poți chema și Allah, fiindcă cerul e unul singur, iar în cer te putem striga, fără să te supărăm, cu orice nume, cum de îngădui făpturii pe care ai plămădit-o din lutul gândirii și iubirii tale să facă astfel de netrebnicii?
La un an sau doi de la transformarea Gemenilor într-un crematoriu în care au ars, sub ochii lumii îngrozite, mii de vieți, stăteam lipit de gardul din plasă de sârmă de la Ground Zero. Era o zi de weekend, dimineața nu scosese lumea pe străzi, iar eu și un coleg jurnalist stăteam cu nasurile lipite de acel gard și ne uitam nu atât la groapa de dedesubt, ci în gol, măsuram alchimia golului. Prin aer am auzit țipătul celor care, pârjoliți, se aruncau de la etajul 30, sau de la etajul… și am fost cât pe ce să urlu. Mi s-a părut că am și făcut-o și m-am răsucit speriat. În spate era o fată. Sunteți din România, mi-a zis ea, și vă cheamă Lucian Avramescu. Pe ea o chema Ana, mai apoi, sau chiar de atunci, Birchall, era din județul meu, Prahova, și se afla la New York ca studentă sau cam așa ceva. M-a (ne-a, fiindcă eram doi) condus până la Gara Centrală din metropola cu aproape sau peste 20 de milioane de locuitori, eu intenționam să revăd Statuia Libertății, colegul meu își pusese în cap să se plimbe pe deasupra metropolei cu un elicopter, costa 50 de dolari o tură, nu era mare brânză, dar mie mi-e frică de la o vreme de înălțime, în Shanghai era să leșin într-un lift care suia pe peretele exterior al unei clădiri până sus de tot, iar geamul, perfect lustruit, te lăsa să crezi că ești în aer, ne-am despărțit, deci, colegul a luat-o spre aventura lui aeriană, eu spre Insula cu simbolurile de început ale Americii. La prima mea vizită în New York am umblat capiu pe străzi, mă uitam mereu în sus, fascinat de zgârie nori, iar exercițiul de gâtlej m-a costat noaptea o înțepeneală a cefei, neobișnuită cu o asemenea caznă. Atunci am fost tentat să mă sui, cu un grup de turiști, pe Gemeni, stăteai la coadă la lift, dar am renunțat gândindu-mă că la o asemenea înălțime ar putea să se dea peste cap în mine toate cele. Nu m-am suit pe Gemeni. Gemenii, cu aproape 3.000 de nevinovați, ținta celei mai criminale, simple și sofisticate acțiuni teroriste, au coborât ei la pământ, iar după numai câțiva ani i-am văzut jos, sub formă de moloz și cenușă, crematoriu pentru atâtea vieți. Citesc, lângă gardul de la Ground Zero, nume, nume, nume. Mii de identități spulberate, topite, incinerate. Dacă acest atentat nu se petrecea în inima Americii, viața curgea mai departe. Petrecându-se aici și astfel, viața s-a oprit. Războiul idiot al religiilor (domnilor asasini, Dumnezeu, oricum l-am numi, e singur, e unul singur în cer) pune capăt civilizației pe pământ. Acum niște ani, în Cairo, unde însoțeam ca ziarist o delegație parlamentară din România, am fost martorul unor înspăimântătoare ieșiri antisemite în cadrul unui dialog de aleși din ambele țări. Mubarak ținea încă sub control lucrurile. Am privit, îngrozit, cum sub anemica opoziție a armatei, zilele trecute grupuri de civili musulmani distrugeau Ambasada Israelului. Atacatorii semănau cu parlamentarii ăia egipteni pe care i-am ascultat eu cu ani în urmă. Israelul e o fâșie de pământ, traversabilă, până la Mediterana, în șapte minute de o divizie de tancuri arabe. Era argumentul cu care Bibi Netanyahu, cu care am realizat un interviu în tinerețea mea, când încă nu era premier, într-un bar din Tel Aviv, justifica nevoia unei zone de securitate. Ce zonă de securitate? Ce zonă de securitate să faci în cer, la New York? Cum să-l controlezi pe cel care are în mațe și în creier, în materia complicată și nedepistabilă a ființei sale, o mie de bombe atomice?
Lumea a comemorat, a plâns, a redesenat pentru luare aminte scenele din 11 septembrie 2001 de la New York, de la Washington, din câmpia aia cu pasageri revoltați care, autocondamnându-se la moarte, au stopat o crimă mai mare. Au trecut zece ani de la ceea ce eu am numit atunci sfârșitul lumii. Poate că am exagerat. Totul este însă posibil azi, inclusiv utilizarea, ceea ce mă îngrozește, ca ultimă șansă de autoapărare, a bombei de nimicire în masă. Să dea Dumnezeu sau Allah să nu fie așa.
