Zdrobirea inimii sau zdrobirea creierului?

Un alcoolic, chiar dacă a reușit să învingă această cumplită patimă (adicție), nu mai este niciodată un om obișnuit. El rămâne până la sfârșitul vieții un alcoolic, dar unul abstinent – adică unul care nu mai consumă alcool. El trebuie să fie mereu conștient că poartă cu sine această slăbiciune. Că uneori este de ajuns să bea o singură gură de alcool pentru a recădea în această grea dependență. La fel se întâmplă și cu un om care a căzut în păcat. El poate să cultive virtuțile, dar rămâne mereu un păcătos… abstinent. Adică nu mai face păcatul, dar asta nu constituie o garanție că nu va mai cădea vreodată. Se „procopsește” cu această vulnerabilitate care cere multă trezvie și pocăință continuă.
Dar nu numai celor ce au păcătuit cândva, ci și celor ce nu au greșit li se aplică sintagma „păcătos abstinent”. Avem o aceeași fire omenească toți și oricare dintre noi poate cădea. Drept dovadă, cutremurătoarea faptă despre care am scris acum două săptămâni, a feciorelnicului pustnic Iacob Sihastrul (prăznuit pe 28 ianuarie) care a ajuns să comită și viol, și crimă. Într-o clipită, din cauza unui gând de mândrie. Aici se regăsește și motivul pentru care fariseul din pilda rostită de Mântuitorul (v. Luca 18, 10-14) este condamnabil. El greșește nu doar pentru că judecă pe vameș, ci și – mai ales! – pentru că se vede pe sine fără de păcat. Vameșul își „bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Un model de urmat pentru fiecare dintre noi, căci așa se cultivă ceea ce în literatura filocalică se cheamă zdrobirea inimii. Foarte pe scurt, „zdrobirea inimii e conștiința apăsătoare a păcatului” (Părintele Dumitru Stăniloae în nota 328 la Filocalia X, EIBMBOR, 1981). E accesibilă tuturor această zdrobire, după cum ne învață și Sfântul Grigorie Sinaitul, căci ea „se naște când omul e părăsit și biruit, zdrobit și stăpânit de toată patima încât, învins cu gândul și cu duhul, nu mai află nici un ajutor de la fapte sau de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, în așa măsură că puțin îi mai trebuie să ajungă la deznădejde. De nu va fi smerit cineva astfel în toate, nu se va putea frânge pe sine și socoti mai prejos de toți și sluga tuturor și mai rău chiar decât dracii, ca unul ce e asuprit și biruit de ei. Aceasta este smerenia adusă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu din iconomie” (Filocalia VII, EIBMBOR, 1977, p. 137).
Ca om, am nevoie, așadar, să iau tot ceea ce trăiesc, tot ceea ce gândesc, tot ceea ce mă stăpânește ca stare, ca simțire, ca neputință, ca păcat și să duc în adânc, să zdrobesc. Să văd care-i rădăcina, de unde vine căderea mea, risipirea mea, neliniștea mea – și de unde altundeva, dacă nu din egoul meu?… Mă întorc către mine precum vameșul și zic: „Doamne, miluiește-mă, zdrobește inima aceasta a mea care s-a învârtoșat”. De ce trebuie zdrobită inima? Pentru că s-a răcit, s-a împietrit, s-a îngreunat de multe gânduri, e plină de grăsimea poftelor, nesătulă mereu. Dacă e și ceva bun acolo, va țâșni precum mustul din strugurii grămădiți în teasc. Dar dacă e ceva păcătos – și este! –, semn al zdrobirii e lacrima de pocăință. Cea curățitoare cât apa botezului.
Câtă vreme stau în starea de osândire, sunt în adevăr. Singurul lucru adevărat, real, acesta este: că greșesc, că sunt om păcătos. Și asta nu e vinovăție patologică, ci pocăință. Mă zdrobesc pentru toate cele pe care le văd la mine și pentru cele pe care nu le văd, dar pe care le pot săvârși oricând. Căci nu sunt decât, în cel mai bun caz, un păcătos abstinent. Doar așa rămân în zdrobirea aceasta a inimii, mă duc mereu în adâncul meu și cer acolo mila lui Dumnezeu. Mă zdrobesc. Și zdrobirea ce face? Micșorează, smerește. Face astfel loc harului, face loc lui Dumnezeu înlăuntrul meu.
Există și o falsă sau iluzorie zdrobire, cea care vine cu „un plâns cu mândrie: «Cum? Am făcut eu asta, am mânjit în acest fel statueta mea? Cum o să mai poată fi ea admirată? Vai, vai!»” (Ieromonahul Spiridon, Zdrobirea inimii, calea către Împărăția lui Dumnezeu, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2019, p. 21). Este specifică omului care mereu analizează, despică firul în patru, judecă, e pus pe discuții, parlamentează, intră în tot soiul de dispute, comentează orice. Totul e părere de sine, el le știe pe toate sau crede că le află pe toate informându-se, lăsându-se „inițiat”. Iar când vrea să schimbe ceva în bine în viața sa caută soluții strict de natură rațională, psihologică sau biologică. Vrea să înțeleagă, dar nu vrea să se pocăiască. Poate să dobândească oarece cunoștințe din spiritualitatea ortodoxă, poate să citească tone de teologie, dar nu vrea să plece genunchii inimii la rugăciune. Toată această căutare sau zdroabă îl centrează și mai mult pe el însuși, adică îl îndepărtează de Dumnezeu. „Zdrobirea inimii are recunoașterea greșelilor înaintea lui Dumnezeu și căutarea ajutorului lui Dumnezeu. În «zdrobirea creierului», omul caută să facă totul singur, fără Dumnezeu. În zdrobirea inimii Dumnezeu este nu numai iertător, dar și corector al greșelilor noastre” (op. cit., p. 23).
Cu o zdrobire toți suntem datori. Avem de ales doar ce să ne zdrobim: inima sau creierul?
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)