„Zborul colorat” al artistului plastic Corneliu Tincu,„un exponent de marcă al etosului românesc în arta contemporană care s-a împământenit la Gura Humorului”, s-a întrerupt ieri dimineață.
A uitat să soarbă din clondirul sigilat care conținea “elixirul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte”
La numai câteva luni după expoziția retrospectivă organizată în contextul aniversar al împlinirii vârstei de 70 de ani (expoziție etalată în saloanele Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului, cu prilejul cărei a fost inaugurat un salon dedicat exclusiv artistului care a donat comunității humorene un număr de 55 de lucrări) Corneliu Tincu a plecat dintre noi, răpus de o boală necruțătoare după o lungă și grea suferință.
„Profesorul de frumusețe”, așa cum l-a numit criticul de artă Valentin Ciucă, artistul plastic cu origini ieșene care a înnobilat arealul cultural humorean și spiritualitatea bucovineană, vreme de câteva decenii, cu aerul său de boem parizian, s-a retras poate ostenit de zborul său spre orizontul luminos și auroral al lumii pe care o visa.
O lume spiritualizată și generoasă, în total contratimp istoric cu contemporaneitatea noastră, o lume ideală lipsită de convenții false, de complexe vindicative, de ipocrizie și viclenie.
Mi-a vorbit adeseori despre lumea la care visa, lume care putea fi ghicită în arta lui, îmi vorbea despre simplele forme goale lipsite de substanță artistic-spirituală care ne agresează în permanență și, fără să fie un distrugător de norme clasicizate, propunea rezolvări plastice originale.
A obosit și și-a întrerupt „zborul colorat” (așa cum scria, într-un text pe care l-a dedicat aniversării sale septuagenare, Nicolae Dărămuș), sau a uitat să soarbă din clondirul sigilat care conținea “elixirul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte” (cum i-a recomandat primarul humorean Marius Ursaciuc, atunci când i-a oferit public un vas ceramic cu presupusa magică licoare).
„Avem prilejul să ne înveșnicim alături de Corneliu Tincu”
„A face pictură într-un oraș care se află doar la câțiva pași de Voroneț și de Arbore este o cutezanță”, spunea Valentin Ciucă vorbind despre profesorul și artistul plastic care a fost „chemat prin voci tainice, lăuntrice” să se statornicească în Gura Humorului și care, prin întreaga sa activitate (didactică și creativă), a contribuit ca orașul să se impună ca un spațiu al metamorfozelor continue.
Mai rămăsese un gest de făcut din partea reprezentanților comunității humorene, cel de a-i acorda titlul de „Cetățean de onoare” al urbei, gest care-ar fi avut valoarea recunoștinței senine dacă avea loc în timpul vieții artistului.
Căutător în alte dimensiuni, Corneliu Tincu (care nu s-a preocupat să-și șlefuiască soclul de monument infailibil) s-a auto-claustrat în atelierul de lucru care a fost universul frământărilor sale creative.
Îmi amintesc acum că, la vernisajul expoziției retrospective organizată la împlinirea vârstei septuagenare, Valentin Ciucă ne spunea tuturor celor prezenți că, participând la eveniment „avem prilejul să ne înveșnicim alături de Corneliu Tincu”.
O înveșnicire cu zborul său colorat, zbor care însă s-a întrerupt.
