O carte pe zi: „Zboară, buburuză, zboară!”
Autor: Christine Nöstlinger
Traducător: Ioan Lăzărescu
Apariție: 2022
Nr. pagini: 224
Editura: Meteor Publishing
Christine Nöstlinger este cea mai cunoscută și mai premiată autoare austriacă pentru copii. A primit numeroase premii: Premiul Internațional Hans Christian Andersen, Premiul de Onoare al librarilor din Austria, Premiul Memorial Astrid Lindgren.
Cartea „Zboară, buburuză, zboară!” a fost ecranizată în 2016 și are o continuare – “Zwei Wochen im Mai” (n.r. “Două săptămâni în mai”, nu este tradusă în limba română).
Descriere
„Zboară, buburuză, zboară!” este un roman autobiografic ce ne prezintă copilăria autoarei, o poveste relatată prin ochii unui copil de 9 ani, trăită în vremuri inimaginabil de grele, în Viena de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Descoperim un oraș plin de ruine și încercat de foamete, lipsuri de tot felul și drame cutremurătoare. Și totuși, dincolo de rănile războiului prezente la tot pasul, vedem cum totuși copilăria își întinde aripile sale delicate și zboară dincolo de tot ce e urât și trist.
Facem cunoștință cu o fetiță de nouă ani, care ne învață zâmbind printre lacrimi lecția prieteniei, a curajului, a umanismului, într-o lume ce pare să fi uitat ce înseamnă a fi uman.
Frânturi din „Zboară, buburuză, zboară!”
“Dar de data aceasta puteam vedea bombele. Avioanele aruncau din pântecele lor atât de multe și așa de repede una după alta, ca și când din fiecare avion ar fi atârnat câte un șirag de perle plumburii, sclipitoare. Și apoi șiragurile se rupeau, iar bombele picau șuierând. Erau foarte zgomotoase. Mai zgomotoase decât auzisem eu până atunci.”
“Deodată s-a auzit un vuiet în aer. Tare și înfricoșător, așa cum nu mai auziserăm niciodată, iar deasupra brazilor de lângă gardul lui Wawra a apărut un avion. (…) Era deasupra noastră, era peste tot și arunca o umbra îngrozitor de mare peste pajiște. Am rămas nemișcați. (…)”
“Nu puteam merge cu bunica în beci. Era prea furioasă, prea mânioasă. În beci, bunica ar fi înjurat mai departe. Pe domnul sectorist, pe Hitler, pe Goebbels, pe gauleiter și pe zarzavagioaică, dar asta nu avea voie să facă bunica. Bunica a înjurat de prea multe ori. Și mult prea tare. Și toate astea pentru că era cam surdă. Oamenii surzi vorbesc adesea prea tare. Și bunica nici nu saluta vreodată cu «Heil Hitler». Jos, în beci, era însă și doamna Brenner de la etajul unu. Ea saluta mereu cu «Heil Hitler».”
