Țara arde și baba se piaptănă – iaca de ce ne arde nouă acum, de ecarisaj cultural! Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, propuneam cu ceva timp în urmă instituirea unui concurs dotat cu „Zbârciogul de aur”, trofeu menit să încoroneze cele mai idioate texte de muzică ușoară. Au trecut câteva luni, piesele s-au tot adunat și, implicit, concurența a devenit acerbă, așa că juriul va avea misie grea!Încărcătura politică a momentului mă avertizează însă că fac jocul ministrului Vlădescu, care abia așteaptă exemple de nerușinată însușire a drepturilor de autor ca argumente în susținerea deciziei domniei sale de creștere a impozitului pe respectivele drepturi. Într-adevăr, pe statele de plată ale instituțiilor ce au tangențe cu achiziționarea și difuzarea muzicii s-au instalat de ani buni tot soiul de bieți meseriași improvizați, impostori semi-analfabeți, meșteri în rapida toporâre a textelor de muzică ușoară aduse până-n pragul ridicolului.
„Onorabilii” încasează ilicit purcoaie de parale nemeritate. Spun „ilicit” în sensul practicării fără har, pregătire, îndreptățire și atestare (ca să nu mai vorbesc de obligativitatea firicelului de talent poeticesc) a unei profesii altfel onorabilă și pretutindeni în lume respectată. Fiecare difuzare radio, tv sau într-un spectacol cu încasări a cântecului cu pricina se trece în cardex și textierul își ia partea (ne)cuvenită. Lună de lună, banul se-adună. În locul lui Vlădescu, pe al de-ăștia i-aș impozita cu 110%, punându-i să aducă și bani de acasă drept amendă pentru poluarea culturii române în formă continuată și agravantă. Ministrul, însă, impozitează otova, și valoarea și non-valoarea, lovind de fapt în gazetarul sau scriitorul onest, rămași pe dinafara „dreptului de folosință”, fiindcă articolul de ziar sau cartea se publică o singură dată și n-au cum viețui „pe rod” la nesfârșit.
Cum cinic se procedează în România, măsurile de austeritate ard la buzunar întâi și-ntâi pe cei mai necăjiți; oricât s-ar impozita „opera” textierilor, le rămâne de-ajuns pentru asigurarea tihnei „creației” – adică, înșirarea de vorbe goale făcute să sune din coadă după rețeta patentatămine/tine/bine, flori/mii de culori, noapte/șoapte, mare/soare/tare ș.a.m.d.Drumul logic al oricărei creații artistice este de la idee către exprimarea acesteia prin cuvânt, culoare, sunet. În cazul muzicii ușoare, s-ar presupune că, descoperind niscaiva versuri incitante prin sugestivitate și substanță ideatică, onor compozitorul își propune să le „traducă” pe note, dându-le vesmânt muzical într-o creație nouă, aptă să conjuge fericit melodia cu poezia. De regulă, se întâmplă exact pe dos: compozitorul cutare, atins de aripa inspirației, imaginează o linie melodică, după care cheamă textierul și-i cere să potrivească niscaiva vorbe în ritmul (metrica?) impus. Desigur, depinde și de genul muzical. Dacă-i vorba de chillout, new-age, trance, cuvintele sunt puține și, barem în intenție, „adânci”. În muzica rock sau pop, domină mai degrabă instrumentele.
Piesele gen Dance vehiculează cronic texte jalnice, de doi bani. Rămâne în sarcina hip-hop-ului, rap-ului și hiper-ritmatului Reggae să încerce concilierea între ceea ce se spune și modalitatea în care se spune. Taman aici se comit cele mai gogonate isprăvi, declanșate de incultura și neprofesionalismul dominante în nefericita relație muzică-text. La întrebarea „ce importanță dați versurilor în alcătuirea unei melodii?”, media opiniilor de pe bloguri situează importanța „complementară” (!?) a textului în jurul unui procentaj de 40%.
Eu unul, nu-s în stare să accept în vecii vecilor o tâmpenie rimată doar pentru că-i bine susținută muzical. Poate-s de vină și anii în care am lucrat la radio și tv, poate și reflexele impuse de școlirea într-ale filologiei. Nu-s mare fan al muzicii ușoare și-o ascult doar la radioul mașinii. Pe bord, am un carnețel prins magnetic în care, ostenind să tot lungesc lista textelor ce literalmente nu izbutesc (nici nu-și propun!) să spună nimic, notez doar idioțeniile cele mai moțate – treabă de care s-ar cuveni să se ocupe, barem preventiv, cei cu putere de decizie în promovarea pieselor și așezarea lor în undă. Exemplificări din generoasa recoltă a imposturii din muzica ușoară românească, în rubrica viitoare.
