ZĂPEZILE DE ODINIOARĂ

Citesc „România mare” fiindcă încerc să nu-mi scape nimic din peisajul atât de pestriț al presei române. După cum, pe Internet, accesez din când în când și publicații să le zic așa, mai „speciale”, de tipul Adio Letea, Bucovina forestieră, Arhimede, Body guard, Curat murdar, Cuvânt masonic, Dezavantaje, Draga mea, Noi nu, Popcorn, Revista Zău, Yoga esoteric, Tabu, Zborlu a nostru ș.m.a.
Știați că există? Uite că sunt. Și-i bine că sunt. Cum am copilărit la Ițcani, printre vagoane și locomotive și-s fiu de ceferist, am rămas cu o anume sensibilitate nostalgică pentru străvechea mașină cu aburi, minunăția tehnică a veacurilor trecute. Din păcate, suntem singura țară europeană care nu are un muzeu adevărat al căilor ferate. Până și bulgarii au (la Ruse) astfel de muzeu, ca și albanezii, portughezii, francezii, polonezii, ca să nu mai vorbesc despre țările din alte continente (americanii – care și-au păstrat doar căile ferate de lung parcurs – au vreo 30 de asemenea instituții, iar indienii au amenajat un muzeu al transporturilor pe mai multe zeci de hectare…) Locomotivele noastre cu aburi, cele mai multe construite în România, unele cu valoare muzeistică enormă (austriecii au cumpărat de la noi, la preț de fier vechi, astfel de locomotive, spre a le expune lângă Viena) zac în iluzorie păstrare pe linii moarte la Războieni, Galați, Hațeg, Ploiești, Reșița, Sighișoara, Sibiu, în vreme ce improvizatul muzeu de pe Calea Griviței are expusă, ca emblemă, o mini-locomotivă construită la… Budapesta. Mașini românești își dorm somnul de veci, atacate de rugină, în eterna așteptare să fie adunate și expuse undeva, cândva, cumva… Drept pentru care m-a atins la suflet articolul semnat de Paul Suditu în „România mare”. Mai întâi, prin titlu: „Elegie pentru locomotivele cu aburi”. Chiar că merită o elegie, după zeci de ani trudiți cu spectaculoasă modestie pe șinele întinsului românesc! Numai că, atunci când abordezi astfel de subiect, se cuvine să fii înarmat și cu niscaiva cunoștințe tehnice, altfel nu faci decât să perpetuezi erori condamnate să albească de bătrânețe. Și-i păcat. Articolul debutează cu dezinformarea… esențială: cine a inventat locomotiva cu aburi? De câte ori mă întâlnesc cu elevii, prin școli, obișnuiesc să le adresez aceeași dublă întrebare cu schepsis; unde s-a născut Eminescu și cine a inventat locomotiva cu aburi? Răspunsurile sunt aidoma pretutindeni; Eminescu s-a născut la Ipotești, iar locomotiva a inventat-o Stephenson. Erori perpetuate din moși-strămoși: în realitate, Eminescu s-a născut la Botoșani, iar locomotiva a inventat-o galezul Richard Trevitcik. Stephenson a fost doar un mare constructor de locomotive și autorul unor perfecționări esențiale. Mai departe: informația (din articolul citat) potrivit căreia în țevile fierbătoare apa ajunge la 1.600 de grade (!) este pură aiureală. Performanta mașină carenată „Mallard” (203 km/oră) n-a fost nicidecum retrasă imediat din circulație datorită dificultăților de frânare (?); dimpotrivă, a remorcat vreme de decenii trenurile exprese din Anglia. „Big boy”, cea mai puternică locomotivă americană, nicidecum nu „este și astăzi în exploatare” (ci, de mult la… muzeu) și n-are „dublă tracțiune”, ci face parte din categoria locomotivelor articulate tip Garrat și Mallet. Acceleratul București-Iași n-a fost niciodată remorcat de „o locomotivă puternică model 142″ (tip care n-a circulat niciodată în Moldova), ci de mai populara Pacific 231. Și tot așa înainte. Credibile rămân mai degrabă informațiile de genul „toți mecanicii se întâlneau la restaurantul de pe Calea Griviței, aflat vizavi de Depoul CFR Călători. Ce mai chefuri trăgeau acolo și cum mai sfârâiau grătarele!” Așa da, mai merge. Salutară, totuși, inițiativa de a propune o „elegie” pentru amărâtele, dârzele și uitatele locomotive cu aburi. Îmi amintesc (chiar cu emoție) cum sosea iarna, în gara Ițcani, muncitoarea mașină din seria 140.200 ce aducea, de la Câmpulung, acceleratul de București: era din belșug ornată peste tot cu țurțuri de gheață, și tăbârcea, pe tender, troiene de zăpadă. N-avea „iuțeala maximă” decât de 60 km/oră (în actele tehnice, doar 50) și încetișor, tranca-tranca, își făcea treaba fără ostentație, cu modestie înțeleaptă. Ou sont les neiges…