Zâmbiți, vă rog!

Picasso se întreba „ce reflectă mai bine chipul omului, fotograful, oglinda sau pictorul?”, astfel sugerând o eventuală egalitate a șanselor între cele trei modalități de păstrare a imaginii dincolo de fulgerarea clipei. Dacă doar atât ar fi vrut să afle Picasso, întrebarea n-avea rost: martor mut și insensibil, oglinda deține funcții fizice imposibil de translat în spațiul picturii ori fotografiei. De fapt, pictorul se referea la revelarea chipului interior, cel care întâi de toate interesează și-n arta fotografului, și-n cea a plasticianului. Mi-am amintit interogația lui Picasso răsfoind albumul „Ipostaze foto boeme ieșene” datorat lui Marcel Cahniță, apărut recent la „Junimea”. Pentru mine este un autentic album de familie: nu numai că pe aproape toți cei pozați aici i-am cunoscut îndeaproape, dar de mulți m-a legat o lungă prietenie, unora le-am publicat cărțile de debut (Mihai Ursachi, Grigore Vieru, Magda Ursache, Al. Zub, N. Turtureanu, Val Gheorghiu, Șt. Oprea, Gr. Ilisei ș.a.) și-mi vine greu să conced, privindu-i zâmbitori în pagina tipărită, că „odată fotografiat, obiectul devine parte a trecutului”.
Katherine Mansfield spunea chiar că „De îndată ce moare un om, îi moare și fotografia”. Cred mai degrabă că-i exact pe dos: abia atunci fotografia capătă viață proprie, vegheată tutelar de umbra celui ce s-a stins. Cartea lui Cahniță apare într-un moment aniversar: cu exact 40 de ani în urmă, și tot la „Junimea”, se edita întâia tipăritură similară: albumul „Vreme trece, vreme vine”, dedicat de Const. Liviu Rusu Iașului eminescian și amintirii poetului nepereche. Multe s-au schimbat din 1976 și până acum, inclusiv într-ale fotografiei, ce a lepădat din mers bobina de film, camera obscură, revelatorul, fixatorul, copierea – operațiuni prezentând reale riscuri tehnice – culoarea a devenit regulă, iar memoria cardului „înghite” mult mai multă imagine decât cele 24 de poziții ale peliculei foto – toate la un loc făcând ca întreaga greutate să apese pe momentul declanșării. Cum ar veni, momentul adevărului, apt să confere gestului acreditare artistică ori să-l lase în anonimatul meșteșugăresc și-atât.
Cahniță face un adevărat act de frondă într-o lume tot mai agresiv colorată, revenind la elocvența fotografiei sepia. Spectaculosului rogvaiv ce domină ecranul veacului i-a preferat pașnica monocromie, considerată mai aptă să susțină revelații caracterologice. De altfel, se spune că fotografia color surprinde întâi de toate hainele, pe când cea alb-negru, sufletele. Datorită „simbiozei între om și aparat” de care vorbește V. Ciucă în prefața albumului, fotograful izbutește nu puține performanțe de investigare a psihologiei personajelor. Privitorul intuiește erudiția respectuoasă, întoarsă către ceilalți, a lui Dan Hăulică, bonomia hâtră a lui Valeriu Cotea ori sensul zâmbetului resemnat al Zoei Dumitrescu-Bușulenga, aflată în căutarea altor temeiuri, mai adânci, poate, și mai adevărate.
Și fiindcă la fotograf toată lumea zâmbește (o excepție: Mihai Ursachi), iată alte câteva zâmbete decodate: al lui Păunescu, parcă aflat sub semnul versului „Bucuros de întristare” (Lesnea), al profesorului Ciopraga, avertizând asupra zăcământului de adâncă seriozitate ce-l străjuiește, apoi zâmbetul lui Aurel Leon, cu care ne-a sedus „bădia” cel cu prea multe chipuri, al lui Mircea Popovici, detașat de toate cele odată cu a doua întoarcere a clepsidrei care i-a menit întâi succesul și abia apoi ucenicia, zâmbetul-mirare-mută al lui Bogdan Ulmu, amenințând surprinzătoarea plecare definitivă… Dar și încruntarea lui Emil Iordache, strânsă-n portativul celor cinci cute ale frunții, ca și ipostaza de sfinx glacial a lui Sabin Bălașa (de fapt, un extrovertit greu de strunit dincolo de agora…) ori faciesul de martir din zorii creștinătății al lui Grigore Vieru. Fiecare fotografie e-o invitație la reflecție pe marginea unei propuneri de cunoaștere mediată – nu atât de obiectivul camerei, cât de știința declanșării aparatului. Cahniță a izbutit să surprindă imagini cu adevărat revelatoare, conjugând semnele realității ce s-a mistuit cu acelea pe cale să refugieze în galeriile fotografice.
N-aș încheia înainte de a observa că în album apar poze de grup cu scriitori aflați, conform legendelor însoțitoare, „între oameni politici” (p. 32) ori „între oficialități” (p. 33), dar toate mai vechi de două decenii, nici una postrevoluționară. De unde se vede câtă prețuire acordă noua noastră „clasă politică” artei în genere și literaturii în special.