Zâmbetul Simonalisei

Doamnelor și domnilor, acum e oficial, suntem contemporani cu cea mai mare jucătoare de tenis din România! Obsesia comună, trofeul de Grand Slam, a încetat să mai fie obsesie la Roland Garros, Simona Halep egalând-o astfel la acest capitol pe Virginia Ruzici, nimeni alta decât managerul ei. Șiragul celorlalte 17 trofee, precum și locul 1 WTA, nicicând atins de vreo altă jucătoare de la noi, o transformă în GOAT-ul nostru (greatest of all time – cel mai bun din toate timpurile), fără putință de tăgadă. A fost un drum greu, infernal chiar, care nici măcar nu s-a terminat! Poate va avea dreptate Mats Wilander, iar Simona să devină multiplă câștigătoare de Slam. Până acolo, cât de frumos a spus-o suedezul, fost mare jucător și actual comentator, e un lucru benefic pentru circuitul feminin că Simona a câștigat un turneu de Grand Slam! Destui ne-am îndoit de ea, mulți au criticat-o poate mai mult decât era cazul, unii depășind orice limită. Sigur, ar fi o impietate să ne amintim de Banciu, dar citesc în articolul acum laudativ al lui Geambașu că în primul set loviturile Simonei nu au avut nici lungime, nici viață în ele?! Iată că e posibil să ne uităm la un meci și să vedem altul, pentru că Simona, dimpotrivă, a pierdut puncte pentru că a dat mingi lungi, la linie, nu pentru că a atacat Sloane mingile ei scurte și ”fără viață”! Depășind momentul, remarc un lucru esențial la acest triumf al Simonei: nicicând nu s-a pus vreo problemă de sănătate, nici măcar de epuizare fizică: iată ce poate face o Simona în deplinătatea forțelor! Privind tot parcursul pe zgura pariziană, observăm seturi autoritare în fiecare tur, majoritatea de 6-1, inclusiv în semi și în finală, chiar și un 6-0 cu Petkovic. Kerber a fost singura care a scăpat ”doar” cu un 6-2.
Bineînțeles, Darren Cahill are un merit imens în această poveste de succes, pornind de la șurubăritul la chestiuni tehnice, trecând prin abordări tactice inspirate și terminând cu rafinarea mentalității. De exemplu, un element tehnic nou în bagajul Simonei este lovirea din urcare a ”baloanelor” la care recurg jucătoarele pentru a câștiga timp când sunt în dificultate, mai ales când adversarele nu sunt recunoscute pentru urcări la fileu. În trecut, Simona se retrăgea și practic lua punctul de la început, acum intră în mingi și lovește decisiv, cu procentaj minim de greșeală, ceea ce arată că s-a lucrat special la acest aspect. Chiar în finală s-a văzut contrastul, cu Sloane lovind din retragere la mingile înalte ale Simonei, abia pe final forțând atacul, dar numai din talent, nu și din exercițiu. Deși a trecut de Kerber și Muguruza pe tabloul ei, iar în finală n-a venit din partea cealaltă o Svitolina sau o Wozniacki, meciul cu Sloane a fost mai greu decât ar putea să ne arate acel 5-0 și 6-1 din setul decisiv. Primele game-uri ușoare, câștigate la zero de Simona, au venit abia la 3-6, 0-2! Apoi, după seria formidabilă în urma căreia Simona a ajuns la 4-2, americanca a replicat cu un amuțitor break la zero și apoi cu un hold pentru 4-4. Deci Simona a urmat la serviciu la scorul de 4-4 și condusă cu set… Ei bine, a fost 30-30, așadar Sloane a fost la două puncte de a servi pentru meci! Nu s-a întâmplat așa, iar pentru asta credit total Simonei care a câștigat game-ul pe atac, cu mână și atitudine sigure, apoi a fugit cu setul, meciul și trofeul… Oare o fi fost cineva fără lacrimi în ochi în momentele acelea sau la imn? Dincolo de lacrimi, zâmbetul învingătoarei, neprețuit, o poveste în sine, povestea sa.