Zâmbetul care s-a stins

Omul-zâmbet Fănică Oprea ne-a părăsit. Este cel de al treilea dispărut din redacția „Cronicii vechi”, după Adrian Neculau și Bogdan Ulmu. Nu prea se potrivește unui aproape nonagenar prenumele de alint Fănică, dar lui Ștefan Oprea nu puteai altfel să-i spui. Întâi de toate fiindcă acest „Fănică” s-a încetățenit de cine știe când, în deplin acord cu structura personajului: comportament simplu, degajat, amical și direct, lipsit de morgă și farafastâcuri, un tonus afișând mereu dinamism, optimism și încredere, o ținută tinerească de invidiat.
Când mergeam la vânătoare prin glodoasele arături moldave, el ajungea totdeauna primul pe coama dealului, noi, cei mai tinerei, abia prinzându-l din urmă. Așa părea a fi rămas și la respectabilă senectute; deși îl măcina tristețea despărțirii definitive de Lia, soția răpusă de aceeași crâncenă boală; din respect pentru tonusul convivilor, izbutea să-și păstreze cu discreție pentru sine neștearsa mâhnire, totdeauna animând întâlnirile redacționale și oferind inclusiv adevărate recitaluri de poezie – de necrezut câte versuri din lirica românească, veche și nouă, putea recita însoțindu-le de același știut zâmbet contagios!
Elev la Școala Normală, se pregătea să devină învățător undeva, în ruralul moldav; destinul i l-a deturnat mai întâi gazetăria culturală, apoi și-a descoperit și cultivat virtuțile întru literatură, în critica teatrală și cinematografică. I-am publicat prima carte, „Statui de celuloid”, apoi și altele. Au trecut anii, criticul de teatru și cinema, profesorul de la Academia de Arte, dramaturgul Ștefan Oprea avea să fie încununat cu o distincție de prestigiu, întâia oară acordată unui ieșean: Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Cât se poate de meritată o astfel de recunoaștere națională, Fănică fiind unul dintre cei mai serioși, pricepuți și harnici critici de teatru, totdeauna prezent la manifestările marcante de gen, oriunde s-ar produce evenimentul, opiniile lui au fost cumpănite și argumentate, judecățile de valoare greu de contestat.
În tinerețea noastră adesea zăbăucă, am colindat împreună cotloanele și coclaurile, cu pușca-pretext în spinare, însuflețiți de-un etern dor de ducă spre zări tăinuite. Am regăsit numeroase fotografii realmente înduioșătoare prin irepetabilul absolut bănuit în fiece imagine. Îmi îngădui să amintesc o astfel de aventură ce putea să se isprăvească rău, chiar… rău de tot, dar tratată, finalmente, cu zâmbetul optimist din totdeauna arborat: în urmă cu vreo 45 de ani, mă aflam împreună cu el într-o barcă amărâtă, cârpită și peticită, undeva, în Deltă. Ne rătăciserăm și am ajuns unde nu se cuvenea, adică, de pe canalul blajin din spatele casei lipoveanului, tocmai pe brațul Sulina, în calea vapoarelor care, la fiecare întâlnire, zgâlțâiau amarnic bărcuța ce trosnea din toate încheieturile. Cum Fănică înota cu… parcimonie, și-a făcut rugăciunea, fiindcă se apropia duduind o matahală de remorcher mai înalt decât sălciile de pe mal, negru, imens văzut din biata noastră bărcuță, urât și amenințător.
La provă, se putea citi de acum numele vasului: Ițcani. Suna cumva mai puțin terifiant… câtă vreme am copilărit în localitatea suceveană Ițcani, dar tot nu se întrevedea scăpare din valurile ridicate de ditamai elicea – până la urmă, cum-necum, am izbutit să ieșim, nu fără mari emoții, din clinciul cu remorcherul. Iar Fănică a răsuflat ușurat: „Măcar știu că pe mine n-o să mă înece niciodată remorcherul Coarnele Caprei” (se trage din Coarnele Caprei, comună care nu-i de bănuit că-și va împrumuta vreodată numele unui bastiment al marinei fluviale române…).
De la acea aventură pe Dunăre mi-a vorbit tot mai mult despre Coarnele Caprei, și am înțeles, încet-încet, că nu-i deloc un sat oarecare, ci, în viziunea lui, un soi de Macondo moldovenesc populat cu personaje, mereu evocate, descinse și din Márquez, și din Creangă… Fănică și-a purtat mereu satul în suflet și de câte ori vorbea despre Coarnele Caprei îi lucea o anume lumină caldă în priviri. Nu de mult i-am promis că o să-l duc cu mașina în satul strămoșilor săi: pregătise câteva sute de cărți spre donare bibliotecii comunale. N-a mai fost să fie…
Nu știu alții cum sunt și cum rezonează la clopotele mondializării, dar Fănică a refuzat programatic să dea uitării lumea lumilor lui… N-a apelat nici la serviciile (totuși) nesigure ale internetului, chiar atunci când a redactat prețioase și amănunțite Dicționare doldora de date și informații la zi: avea încredere deplină doar în litera cărții. Ceea ce i-a pretins trudă în plus, dar i-a asigurat și exactitatea fiecărui rând și fiecărei file. O exemplară viață de muncă tenace în lumea literelor, soldată cu respectabilă bogăție de titluri, demne de raftul întâi al bibliotecii teatrologiei și cinematografiei.
La plecarea lui definitivă din această lume, așez aici, cu îndurerare, strofa lui Eftimiu:„Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”