Prin pădurea de cuvinte

Zâmbete… retro (1): Eternul Mitică



Ana. Într-o zi, Ana Pauker stătea în loja unui teatru, când un panou cu portretul ei a fost adus pe scenă. Întreaga audiență s-a ridicat în acel moment și a aplaudat zgomotos. Pauker a rămas așezată cu mâinile încrucișate. Un om aflat pe scaunul vecin a înghiontit-o și i-a șoptit: „Aplaudă, tovarășo, doar nu vrei să intri la pușcărie pentru târâtura asta”.
Inamic. La o paradă militară din București, un activist de partid a întrebat, mândru, un om aflat în mulțime cum vede noua armată română. „Extraordinară, tovarășe”, a replicat bărbatul, cu respect. „Și armele?”, a continuat propagandistul. „Absolut invincibile”, a răspuns omul. „Și uniformele?”. „Foarte elegante, într-adevăr”, a replicat cetățeanul, adăugând: „dar un lucru mă pune pe gânduri. Uniformele sunt identice cu cele sovietice și mă întreb cum vom putea distinge, în viitorul război, trupele noastre de cele ale dușmanului”.
Directori. Doi muncitori români se contraziceau despre cum era mai bine: în vremurile trecute sau în cele din prezent. Campionul noilor vremuri spunea: „În trecut nu se putea întâmpla ca directorul fabricii să ia la el acasă un muncitor, să-l servească cu bunătăți și să-l invite să petreacă noaptea cu el”. „Și cărui muncitor i s-a întâmplat așa ceva?”, a întrebat primul. „Fiicei mele”, i-a răspuns celălalt.
Iad. Diferența dintre iadul comunist și iadul capitalist. Un comunist român moare și ajunge în iad. La poartă este surprins să vadă două uși, în loc de una, pe care scria „Iadul comunist” și „Iadul capitalist”. „Pe care îl alegi”, este întrebat… „Desigur, iadul comunist… cu siguranță lipsește combustibilul pentru cazane”.
Sicrie. Lipsa de cherestea în țară se simte într-atât încât până și coșciugele se găsesc cu greu. Sfatul Popular dispune de un birou de înmormântări, înlocuind în acest fel birourile „reacționare” de „pompe funebre” de altă dată. La aceste birouri se adresează toți cei care au avut nefericirea să-și piardă pe cineva de-al lor, pentru a obține un coșciug care, în cazul în care petiționarii sunt sindicaliști, costă numai 800 de lei. Într-o zi, un om își pierde soacra și se adresează „biroului de înmormântări”, cerând un coșciug. „Răposata a fost sindicalistă?”, întreabă un funcționar cu aparență foarte „nobilă”. „Nu, tovarășe, era femeie bătrână, nu se băga ea la al de astea. Dar eu, tânăr, sunt membru de sindicat în bună regulă”. Funcționarul se gândește un pic, apoi răspunde hotărât: „N-am ce-ți face, nu pot trece peste instructaj. Dacă mureai matale ți-aș fi dat cu plăcere un coșciug, chiar fără să miști din urechi”. (1955)
Mitică. Tovarășul Mitică (luat ca figură reprezentativă a muncitorimii române) a fost chemat în cursul anului 1954, în urma unui denunț, în fața unei comisii de anchetă a partidului. Comisia era formată din trei tovarăși, membri de încredere ai partidului. Președintele a început interogatoriul, adresându-i tov. Mitică următoarele întrebări: „Tovarășe Mitică, după informațiile pe care le deținem, dumneata frecventezi cercuri unde se țin ședințe de spiritism. Prin urmare, mai crezi în superstiții și prostii de genul acesta. Nu știi care este punctul de vedere al partidului în această direcție? Ce spui?” Tovarășul Mitică răspunde: „Eu, tovarășe, trebuie să fie o greșeală, eu nu cred în superstiții”. Și apropiindu-se de masă, bate ușor în lemn. A doua întrebare: „Tovarășe Mitică, am auzit că ești tare credincios și duminica și în zilele de sărbătoare te duci mereu la biserică. Este adevărat?” Tovarășul Mitică, făcând involuntar semnul crucii, spune: „Nu este adevărat. Vă jur pe crucea mea că nu este adevărat”. A treia întrebare: tovarășul președinte începe să fredoneze marșul cu care își începe emisia Vocea Americii, după care întreabă: „Cunoști tovarășe acest refren?”. Răspunsul lui Mitică a fost prompt: „Tovarăși, eu nu cunosc acest refren sau marș, pentru faptul că nu ascult niciodată postul Vocea Americii”.
Orientare. Într-o școală elementară din RPR, la ora de geografie, învățătorul întreabă un elev: – Ia spune tu, Amariei, cum ne putem orienta atunci când ne găsim pe o câmpie acoperită de ceață? – După mușchiul de pe copaci, tovarășe profesor. – A, nu! Aceasta se poate numai în pădure, unde sunt copaci. – Atunci după mușuroaiele de cârtițe. – Nici asta. – Ah, știu tovarășe profesor: mă uit după trenurile care trec să văd în ce parte este așezată locomotiva. Dacă merge încet și este încărcat cu marfă, atunci merge spre răsărit. Dacă este gol și aleargă repede, atunci partea în care este locomotiva va arăta apusul.
Nebun. Într-una din zile, în tramvaiul nr. 21 din București, care merge spre Mandravela (ospiciul de nebuni), este suit un cetățean legat, întovărășit de un milițan care îl păzea. „Ce a făcut nenorocitul?”, întreabă o femeie din mulțimea înghesuită în tramvai. „A fost prins la frontieră”, răspunde milițianul. „Și acum ce faceți cu el, unde îl duceți?”, întreabă mai departe femeia miloasă. „La casa de nebuni”, răspunde prompt reprezentantul ordinei publice. „Bine, dar eu știam că aceia care vor să fugă și sunt prinși pe zona de frontieră sunt duși la închisoare, nu la ospiciu”. „Desigur – răspunde milițianul -, dar acesta a fost prins pe Prut, în momentul în care voise să treacă frontiera de Est!”



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Pălăriile tovarășului Emil Bobu