Zaheu – un „păcătos” smerit

„În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.” (Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10
Părintele Constantin Galeriu, de la a cărui naștere s-au împlinit nu demult 100 de ani, mărturisea în vremea studenției noastre impresia că i-s mai dragi creștinii păcătoși decât cei plini de virtuți… „Și știți de ce? – a întrebat retoric. „Pentru că sunt mai smeriți!” Apoi, a adăugat: „Avem, desigur, mulți creștini virtuoși, corecți, harnici, milostivi, care nu lipsesc de la biserică, dar unii dintre ei, sărmanii, sunt așa de vanitoși, aroganți chiar, parcă prea conștienți de «virtuțile» lor… Pe când, dimpotrivă, mulți dintre cei încărcați cu povara a fel de fel de păcate țin capul plecat, se rușinează de starea lor, se smeresc, adică. De aceea am zis că mi-s mai dragi!”
„N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință!”
Fără nici un efort de analiză, ne dăm seama că părintele Galeriu avea toate motivele să-i simtă mai apropiați pe aceștia din urmă. Asta nu înseamnă, desigur, că i-a exclus din preocupările pastorale pe ceilalți sau că nu și-a revărsat dragostea părintească și asupra lor. Dar cei smeriți sunt ei înșiși mai apropiați sufletește de semeni, inclusiv de slujitorii Bisericii, decât cei mândri, vanitoși, care se cred plini de virtuți. Și apoi, să nu uităm, Biserica este a tuturor, nu doar a celor virtuoși, ci și a celor plini de păcate: pentru toți a murit și a înviat Hristos. El Însuși a spus-o: „N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință!” (Matei 9, 13). Și, în același context: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi!” (Matei 9, 12).
Am evocat acum mărturisirea părintelui Galeriu, întrucât ea se potrivește foarte bine cu „episodul Zaheu”, descris admirabil de Evanghelistul Luca. Atitudinea acestui vameș plin de păcate, în clipa în care L-a întâlnit pe Mântuitorul, este aceea a unui păcătos smerit, adică a unui om nu doar conștient de păcatele lui, ci și doritor, din toată inima, a se îndrepta. Iar experiența vieții lui Zaheu poate fi și experiența multora dintre noi, chiar dacă sub forme diferite. De aceea, felul în care s-a apropiat el de Dumnezeu este exemplar pentru oricine vrea să ia seama, încât vorbim, pe bună dreptate, nu numai de „pilda Zaheu”, ci și de „rețeta Zaheu”, folositoare pentru îndreptarea, vindecarea și rezolvarea greșelilor, bolilor și problemelor noastre. Să ne amintim pe scurt, așadar, „istoria” mântuirii lui și a casei lui, mai precis prin ce s-a făcut el „pildă” și „rețetă” pentru noi.
Patru etape ale experienței lui Zaheu
Urmărim patru puncte ale experienței sale: primul este legat de conștientizarea că drumul vieții lui era greșit; al doilea are în vedere recunoașterea concretă a greșelilor; al treilea reprezintă căutarea soluțiilor de a ieși din această stare; iar ultimul se referă la comportamentul ulterior. Și acum, să le completăm: Zaheu era nu doar un simplu vameș care aduna dările la Ierihon pentru stăpânirea romană, ci „mai-marele” vameșilor. Toate izvoarele istorice care vorbesc despre această categorie socială îi descriu ca pe niște funcționari corupți, slugarnici față de stăpânitorii romani, dar nemiloși cu sărmanii de la care adunau nu numai dările obișnuite, ci cu surplusuri cât mai multe pentru punga proprie. Iar Zaheu era șeful corupților, cel care cu bună-știință „patrona” jefuirea conaționalilor, în interesul stăpânirii străine, dar și în interes personal. Așa va fi procedat ani de-a rândul… Până într-o bună zi, când a auzit de Iisus, de învățăturile și de minunile Lui. Mai ales de învățătura nemaiauzită sub soare că trebuie să-i iubești pe toți oamenii, inclusiv pe vrăjmași. Ceva cu totul nou! El, Zaheu, nu iubea pe nimeni și nimic, în afară de propria persoană și banii. De aceea, comparativ cu tot ce auzise despre Iisus și învățătura Sa, a realizat în acea bună zi că drumul vieții lui era greșit! Așa se face că la trecerea lui Iisus prin Ierihon, Zaheu s-a urcat în sicomor să-L vadă. Ce s-a întâmplat mai departe, știm…. Intrăm acum în următoarele două faze: a recunoașterii greșelilor și a găsirii soluțiilor pentru a le repara (îndrepta). Ne impresionează la el mai ales disponibilitatea lui de „a întoarce” banii celor păgubiți. Și nu numai datoria propriu-zisă, ci „împătrit”. A sesizat, altfel spus, că atitudinea față de cele materiale este definitorie pentru starea morală. Într-adevăr, dacă vrei să știi ce fel de om e cineva, e bine să-i observi atitudinea față de bani. Deschidem aici o mică paranteză cu o constatare în acest sens făcută de Petre Țuțea, filozoful nostru creștin, cu totul remarcabil. Spunea el într-un interviu televizat, prin anii ’90-’91: „Am asistat odată la un parastas făcut la o biserică din Dămăroaia. Și acolo, la sfârșit, un popă bătrân a spus despre bani că se pot asemăna cu o scară: poți să urci sau să cobori cu ei… Să urci în Rai sau să cobori în iad!” Apoi, după un moment de tăcere, cu spontaneitatea lui hâtră, Țuțea adaugă: „Ai auzit? Popa, nu eu!” Ultimul punct important din convertirea lui Zaheu exprimă transformarea lui din hrăpăreț și avar în mărinimos și darnic, după întâlnirea cu Iisus. Dacă până atunci el cobora spre iad pe scara banilor, acum a început să urce, pe aceeași scară, spre Rai. Același om cu numele, altul cu fapta. Iar la numele lui frumos („zakkai” în ebraică înseamnă „curat, pur”), adaugă acum numele faptelor frumoase. O veche tradiție, consemnată în „Constituțiile Apostolice”, ne spune că el a fost însoțitor al Sfântului Apostol Petru în câteva misiuni, apostol care l-a rânduit mai apoi Episcop al Cezareii Palestinei, urmându-i în acest scaun lui Corneliu, fostul sutaș. Biserica îl pomenește la 20 aprilie, socotindu-l în numărul celor 70 de ucenici ai Domnului.
Pocăința paradigmatică a unui vameș
Cuvântul „pocăință” înseamnă mai mult decât ceea ce ne sugerează grecescul „μετάνοια” (metánoia), pe care-l invocăm adesea: schimbarea minții, schimbarea felului de a gândi. Mai mult chiar decât vechiul slavon „pokajati” (kajati – a regreta), de la care avem termenul românesc. Specialiștii în studii biblice precizează că verbul ebraic „shuv”, pe care l-au folosit prorocii Vechiului Testament, înseamnă „a întoarce” (subst. „teshuva” – întoarcere), termen întâlnit, de pildă, în Iezechiel 18, 30 („Shuvu…” – „întoarceți-vă…”). Așa este redat și în Septuaginta: nu apare „metanoeíte” (ca în Matei 4, 17), ci „epistrafíte” („întoarceți-vă”). Înțelegem, astfel, că pocăința lui Zaheu nu a însemnat doar un simplu regret, nici doar o schimbare de moment a felului de a gândi, ci o întoarcere efectivă dintr-o cale greșită și întunecoasă (corupție, asuprirea aproapelui), în calea luminii evanghelice a Mântuitorului. O schimbare a direcției, a sensului vieții lui. Fizic (material) vorbind, orice om lucid, dacă vrea să ajungă undeva și observă că a intrat pe sensul opus destinației, nu va continua cu nesăbuință acel drum, ci se va întoarce, va schimba sensul. Cu atât mai mult în viața spirituală: intrat pe calea unui păcat sau, mai grav, a unui viciu, într-o direcție opusă mântuirii, creștinul înțelept nu va înainta orbește, spre a lui pierzare, ci se va întoarce pe calea evanghelică, după exemplul minunat al lui Zaheu.
Notăm, în final, că l-am numit înadins „un păcătos smerit” pe Zaheu, deoarece numai păcătoșii care se smeresc sunt plăcuți lui Dumnezeu și, în consecință, se pot mântui. Și acum, concluzia firească pentru noi: păcătoși suntem toți, nu-i așa? Atunci, ce ne lipsește? Răspunsul ni-l dă, iată, „păcătosul” Zaheu, prin pilda smereniei sale.
(Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Sursa: Ziarul Lumina)