Zaheu și casa sa – model de viețuire creștină

„Nicăieri nu este mai bine decât acasă”, pare să ne aducă aminte mereu un vechi aforism românesc, și nu numai. Casa în care locuim, căminul în care ne ducem mereu existența pe această scenă a lumii este pentru cei mai mulți dintre noi nimic altceva decât spațiul existenței noastre. Aici ne „proiectăm” viitorul, aici simțim prezentul și trăim cu regret sau bucurie trecutul. Așadar, acasă sau în casa fiecăruia se scurge timpul existenței. Când mă refer la „casă” nu am în vedere numai înțelesul de bază al termenului în sine, ci am în vedere și extensia sa, precum Biserica, care este „casa lui Dumnezeu” sau de ce nu, chilia unui viețuitor, care este „casa” și „așezământul” său.
Transformarea
Casa are întotdeauna ceva din viața noastră, din sufletul nostru, din puterea noastră de a modela ceea ce am primit. Casa este dacă vreți o icoană a sufletului, o mică părticică din scânteia pe care Dumnezeu a suflat-o în noi. Și cum noi avem grijă ca cele ale noastre să fie bune foarte, așadar și de casă, aș vrea să îmi îndrept acum opinia spre un subiect oarecum sensibil, pentru unii, oarecum banal și fără prea mare importanță, pentru alții. În ce măsură casa noastră poate fi o „casă” ca spațiu de transformare, de vreme ce mulți dintre noi deținem icoane ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului sau ale Sfinților?
Smerenia
Aș răspunde la această interogație pornind de la anumite imagini neo-testamentare, precum evenimentul minunat al venirii și poposirii Fiului lui Dumnezeu în casa lui Zaheu vameșul. Nu cred că mai are sens să repet acum întregul episod, ci aș vrea mai degrabă să trag anumite concluzii din „vizita” Fiului lui Dumnezeu și al Omului. Existența anumitor particularități mă îndreaptă să susțin și că cred că Iisus Hristos nu refuză casa nimănui, ci El sălășluiește și în cea bogată, și în cea modestă. Nu bogăția „materialului” condiționează prezența Stăpânului, ci bogăția „imaterialului” și predispunerea spre prezență indică „vizita” Lui. Nici casa poleită în aur, nici palatul cu treptele de marmură, nici casa nobililor plină de porfiră și vison, dar nici casa în care locuiesc multe suflete, nici casa în care o cameră este și bucătărie și dormitor și sufragerie, nici una din acestea nu este uitată, căci scopul lui Hristos nu a fost de a căuta materia, ci de a descoperi „chipul” pe care L-a creat după chipul Său. Să nu uităm de casa lui Hristos la naștere, care a fost o peșteră sărăcăcioasă din Betleem, iar în aceasta stă și mesajul cel mare adus de Mesia: smerenia. Am trăit de Crăciun paradoxul paradoxurilor, taina Tainelor și neputința neputincioșilor. Fiul lui Dumnezeu nu s-a născut într-un palat, în care servitoarele să-I slujească, ci a ales pereții reci ai peșterii; nu s-a născut într-un conac, ci într-un staul de oi; nu s-a născut într-o cameră cu porfiră, ci într-o peșteră în care porfira a fost înlocuită cu simple bucăți de pânză. Iată, casa aleasă de Dumnezeu pentru a se naște!
Model
Îl știm pe Zaheu, prin intermediul scrierilor biblice, un om nu tocmai „vertical”, ci predispus spre verticalitate prin „vizita” Fiului lui Dumnezeu, ajungând nu la schimbarea sa, ci la transformare – prin eliberarea de sub jugul robiei materiale și a împilării celorlalți – și la condiția smereniei sincere, pentru a fi mereu în comuniune cu Cel ce i-a adus bucuria, și anume cu Bucuria supremă, Hristos-Domnul. Mai mult de atât, cuvântul evanghelistului este foarte direct, relatându-ne că Domnul i-a spus lui Zaheu: „Astăzi, vreau să rămân în casa ta”. Interesant aici accentuarea dată timpului în care Fiul lui Dumnezeu poposește în casa lui Zaheu, timp care nu este nicidecum proiectat în viitor, ci în prezent. „Astăzi” nu presupune vreo repetare, vreo ciclicitate, ci din contră o prezență continuă.
Fiul lui Dumnezeu se auto-invită în casa vameșului Zaheu, așadar prin modelul său, și în casa fiecăruia dintre noi, cu condiția acceptării și deschiderii spre această singură noutate sub Soare, care este Hristos. Hristos este Cel care-l caută pe Zaheu, deci pe fiecare dintre noi, dorindu-ne pentru Sine, precum copilul își dorește părinții săi mereu alături. Casa lui Zaheu vameșul poate constitui permanent un model pentru fiecare dintre noi, fiindcă este casa care nu numai că L-a primit, ci este și casa în care a sălășluit Fiul lui Dumnezeu și care a primit bucuria și binecuvântarea Sa.
Adevăratele bucurii
Gândiți-vă acum și la o realitate absolut normală astăzi. Când știm că primim oaspeți de seamă, ne pregătim din timp cu ce avem mai bun, le facem pe toate bune foarte. Însă, în momentul descris de Evanghelie, nu ni se relatează nimic despre așa ceva. Iisus intră în casa lui Zaheu, cu toate ale sale, și cu cele bune și cu cele rele. Nu este interesat dacă scaunele sunt noi sau vechi, dacă are vreo piele de capră pe jos sau dacă tacâmurile sunt curate. Nu este interesat nici de masă, nici de spălatul picioarelor, obicei tipic mediului iudaic, nici de meseni. Este interesat și scopul Său este centrat pe persoana umană, pe omul Zaheu, pe care îl vrea schimbat. Și aceasta nu poate să fie decât un adevărat model și pentru noi, care poate astăzi suntem preocupați de „prietenii” doar pe considerente pur materiale, în care denigrăm sufletul și inima omului, pentru simpla bancnotă „verzuie” care lipsește din buzunarul unora… Adevăratele bucurii vin din lucrurile mărunte, iar pentru cei săraci nu cadoul sau banii oferiți pentru cumpărarea acelui cadou sunt importanți, ci tocmai vizita sinceră a celor ce le calcă pragul casei, minutele în care poate vizitatorul îndură aerul greu, irespirabil din casă, pentru a o umple mai apoi de aerul bucuriei prin prezența sa, sunt cele cu adevărat importante, pentru că omul nu mai simte „superioritatea”, ci egalitatea Semenului său. Hristos nu a venit la Zaheu să-i spună cine este sau să-i aducă aminte că în fața sa stă Creatorul suprem, ci s-a coborât pe Sine, chip de rob luând, venind la el ca simplu om, însă neîncetând vreodată să nu mai fie Dumnezeu.
Schimbarea
Când creștinul așează pe un perete de-al casei icoane, el are conștiința prezenței în acea casă al celui reprezentat în icoană, și astfel, casa omului este o biserică după Biserică, un loc de rugăciune după rugăciunea din Biserică la care participă duminică de duminică. Casa creștinului se umple de prezența divinității numai în măsura în care răspunde afirmativ chemării, iar când a răspuns afirmativ este chemat să își schimbe și mintea și inima și sufletul. Zaheu vameșul ne arată că el s-a schimbat, așadar din omul cel vechi a ajuns cel nou, prin cunoașterea nemijlocită a Celui ce a adus noutatea în lume: iubirea de oameni și de vrăjmași. Modelul Zaheu impune oricărui credincios să coboare din sferele cele înalte a „literei” care ucide și maltratează suflete, să coboare din înălțimile și din pretențiile „genialității”, să coboare din „grandomania” credinței – în care din păcate și noi teologii am căzut adesea – ca să ajungă la putința sincerității, la urcarea spre treptele cele mai înalte ale desăvârșirii.
Oricât de frumos aș înșirui aici cuvintele, oricât m-aș osteni să vă ofer o frază cât mai plină de învățăminte și de folos duhovnicesc, nu îmi rămâne decât să vă îndemn, ca măcar prin cuvinte, să ajungem cu toții la cele indicate mai sus. Și, să nu uităm că până la urmă „casă” devine și omul prin împărtășirea de Trupul și Sângele lui Hristos…
(Alexandru Prelipcean, Tesalonic Grecia)