ZAHAREȘTI (II).„Sara spre Zaharești, pe cărăruși pline de lepădături, pe drumuri largi, pe cărări rupte, cleioase, prin hârtopuri în care pocnesc roatele. Dealuri se suie și se coboară timp de peste un ceas în fiorul de frig al nopții ce se apropie. De pe o culme se văd trei sate: Stupca, Stroieștii și Zahareștii. La acesta din urmă se ajunge prin coclaurile unui drum săpat.
În mijlocul unui sat românesc, o biserică, făcută de urmașii lui Hâra, credinciosul boier din restriștea lui Petru Rareș. Unul dintre dânșii e chiar îngropat în bisericuța pătrată, care poartă pe ușa săpată nedibaci două scuturi cu stemă boierească, un X și ceva ca niște foarfeci. O femeie cu picioarele goale, înfășurată într-un mare cojoc, câțiva copii foarte sfioși stau cu noi în biserica luminată slab de o făclie.
Oamenii mi se par mai îngroziți decât la noi, muți, înfricoșați de această cârmuire care nu-i iubește și nu-i înțelege, de cârmuirea cea brutală, disprețuitoare, a „neamurilor”, a „Nemților”. Satul e mai bun decât cele de mijloc de la noi, curțile nu sunt pietruite, nici îngrijite, casele nu stau în rând, ci între ele șerpuiesc drumuri noroioase. Școala e o baracă joasă, scundă, umedă, unde va fi dascăl cine știe ce străin: polon, german, evreu, cine știe ce Român smuls din neamul său”[1].
În 1905, „au plecat în America o ceată de gospodari din satul Zaharești… Cei mai mulți și-au găsit de lucru la tren, în târgul Montreal din Canada. Lucrează câte zece ceasuri pe zi…
Zahareștenii nu erau deprinși cu lucrul așa de greu și mulți s-au îmbolnăvit din pricina asta. Mai slab decât toți era George a lui Toader Gramadă, care, poate din pricina lucrului celui greu, a gogit o bună bucată de vreme, până ce și-a dat sufletul…
Un flăcău tot din Zaharești, cu numele Alexandru Bandol, a picat, într-o Duminecă din toamna aceasta, de pe mașina trenului și a fost sfâșiat în Bucăți” (Ion Grămadă, în „Deșteptarea”, nr. 1/1907, pp. 9, 10).
„Pe la sfârșitul lui August 1905 și începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroiești, județul Suceava, plângându-se de dureri de cap și de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tișăuți, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuți” (Dionisie Udișteanu), unde a și murit.
În 1910, despre deja uitatul binefăcător al Bucovinei, a scris, cu durere și revoltă, Ion Grămadă, zahareșteanul care avea să sfârșească drept Erou al Bucovinei și să fie, ulterior, uitat, ca și celălalt „martir uitat de neamul nostru, Grigore Filimon, înființătorul băncilor rurale de la noi, din țară.
Am mers la deal (prin cimitirul din Cernăuți, în noaptea de Înviere, în căutarea mormântului lui Filimon), ne-am întors iarăși la vale, cetind la zarea lumânărilor toate inscripțiile de pe cruci, șterse de ploi și de soare, că doară vom da de numele Filimon, dar numai cu greu am aflat mormântul lui.
Doamne, ce mormânt! Aproape una cu pământul și, deasupra, iarbă și buruene dese, iar la cap o cruciță de lemn, pe care cu greu puteai descifra inscripția ruginită. Pumnul măcar are un monument, Filimon, însă, nimică! Și doară s-au strâns bani în numele lui, s-au făcut colecte pentru o cruce…
Îndurerați, am început cu toții să plivim iarba, să smulgem buruenile una câte una și, apoi, i-am înfipt și lui lumânări în țărâna mormântului, căci vezi, sărmane Filimon, tu n-ai neamuri pe aici, care să-și aducă aminte de tine; tu ai fost un biet fecior de țăran din ținutul Sucevei și, de aceea, „Domnii” au uitat astăzi de tine; tu de mic te-ai luptat cu nevoia și cu sărăcia ca să ajungi, vreodată, la liman mai liniștit, dar nu ți-a fost scris să-ți vezi visul cu ochii, căci, din pricina durerilor și sărăciei neamului nostru, ai uitat de sărăcia ta proprie și ai alergat, zi și noapte, flămând și însetat, în trăsură și cu bicicleta, din sat în sat, pe ploaie și pe vânt, pe arșița dogoritoare a soarelui și pe geruri cumplite, ca să faci bănci rurale, să scapi țărănimea noastră din robia economică, până ce ai căzut înfrânt și istovit de puteri. Prea a fost grea sarcina asta pentru tine!
Acum te-ai liniștit și tu, cel vecinic neobosit, tu care n-ai știut ce-i odihna și somnul, nici traiul cel bun și ticnit; care ai tremurat, totdeauna, cu gândul la ziua de mâine și n-ai avut parte de bucuriile din familie, căci familia ți-a fost tot neamul nostru oropsit, pe care ai voit să-l ridici din nevoi.
Dormi liniștit, sărmane visător, măcar tinerimea de nu te-ar uita, cel puțin o dată pe an, ci să-ți aprindă, din când în când, o candelă care să-ți lumineze întunericul din cimitir”.
Parcă ar fi vorbit despre posteritatea sa Eroul Bucovinei, o posteritate la fel de vrăjmașă și de nerecunoscătoare, care avea să-l ignore, vreme de aproape un secol, pe Doctorul în Istorie și pe marele scriitor bucovinean Ion Grămadă, cel născut la Zaharești, în 3 ianuarie 1886, mort pentru Întregirea Neamului Românesc, la Cireșoaia, în 27 August 1917.
[1]NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 32