ZAHAREȘTI (I). Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul și Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinții și Zaharinții la obărșia Șomuzului”.
Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici și al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domnești, deținând și vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieștilor și a multor sate muntenești, care tocmai răposase.
Peste vreun secol și jumătate de tăcere, în cancelaria domnească se rostește doar numele Zahareștilor, care, în 6 aprilie 1577, sunt întăriți vornicului Ion Hâra (ctitorul bisericii), care moare în mai puțin de un an, satul fiind moștenit, în părți egale fetelor lui, Marica și Anița.
Marica era căsătorită cu Gheorghe Cărcu, cu care avea trei băieți, Gheorghe, Vasăle și Costin Cărcu, moștenitori ai jumătății de sat, cuvenită părinților lor. În 12 aprilie 1667, Măricuța, jupâneasa lui Cârcu cel Bătrân, fata lui Toader Murguleț, și cu copiii ei, Neculai Cârcu și Nastasia, jupâneasa postelnicului Eni Țica, se judecau cu Tudosie Dubău pentru părți de moșie în Părhăuți și în Zaharești.
Anița era jupâneasa lui Grigoraș Șeptilici, boier mare și cu moșii întinse, inclusiv în Horodniceni, Litenii Bucovinei și în coasta Sucevei, iar copiii lor, Ion, Ilie și Sandul Șeptilici, vor vinde o jumătate din partea de sat moștenită, în 1687, lui Tudosie Dubău.
La Zaharești, proprietate, din 5 august 1765, a fraților Sandul și Gavril Miclescul, urmași, prin părintele lor, Gavril Miclescul, ai lui Tudosie Dubău, dar în veșnică dispută cu Petrea Cheșcu, care „le furase satul”, apoi, din 6 aprilie 1779, proprietate a boierului Lupu Kostaki (Conachi, în alte documente), vin mulți emigranți transilvăneni, urmașii unora dintre acești purtând, astăzi, numele satului de origine și nu cel al străbunului deja uitat: Simeon Burciu (Rodna, 1768), Ilie Turcă (Bungard, 1738), Andrei Borșan (Ilva Mare, 1763), preotul Ilie Pop (Bârgău, 1776),Pintilei Târnovan (Logig, 1777), Ioan Nică (Chintelec, 1776), Petru Pufra (Rondola, 1774), Ștefan Moldovan (Șieuț, 1746), Vasile Moroșan (Borș, 1774), Gheorghe Chistea (Rodna, 1777), Dănilă Coca (Maier, 1767), Vașcu Rusu (Băița, 1776),Ioan Blaga (Băița, 1776), Ioan Pintic (Pintic, 1777), Iacob Balaș (Toplița, 1762), preotul Ion Popa (Zagra, 1777), Dumitru Bârsa (Bârsău, 1776), diaconul Ioan Dascăl (Ticuș, 1777), Simion Bordean (Rușii de Sus, 1778), Petru Cordican (Rușii de Sus, 1777), Lupu Ghirleșan (Șărioara, 1778), Mariauță Sabu (Ghinda, 1778), Ursu Moldovan (Chintelec, 1777), Vasile Moroșan (St. Martin, 1770), Toma Cerghizan (Cerghid, 1771), Ioan Suz (Leschia, 1770), Octav Moldovan (Cosma, 1777), Procopie Moldovan (Secula, 1776), Ioan Filip (Serghid, 1774), Ion Diac (Mocin-Cluj, 1778), Lupu Ardelean (Ghiriș-Cluj, 1778).
Zahareștii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriți de preotul Constantin Berariu, învățător al satului fiind Vasile Slușanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeș.
După cum povestește I.G. Sbiera, fratele său, Niculai, a fost numit preot, la Zaharești, în 1863 și, cum biserica satului însemna prima lui parohie, Niculai Sbiera, ulterior preot la Solca, apoi la Cernăuți, s-a străduit, cu zel și însuflețire, „să lumineze pre poporeni la toate prilejurile binevenite, precum asupra datorințelor religioase și morale, așa și asupra condițiunilor unui trai bun și cu ticnă aice, pe pământ. Pe timpurile acelea, referințele (raporturile) cam triste, de odinioară, dintre foștii clăcași și stăpânul moșiei nu erau încă pe deplin schimbate, șterse și uitate; tot mai reînviau, din când în când, deși acum sub alte forme… Fratele meu căuta să împace și să armonizeze interesele micului agricultor cu ale marelui proprietar, trăind în cea mai bună înțelegere cu ambele părți”, Niculai Sbiera fiind cel care, prin exemplul personal, avea să-i învețe pe zahareșteni cum să folosească gunoiul de grajd pentru fertilizarea arăturilor. Și a izbutit abia după ce a cedat pământurile bune parohiale, la schimb cu niște terenuri sterpe, dar care, îngrășate cu gunoi, au dat, în acei ani, recolte mai bune și decât cele de pe cele mai roditoare pământuri.
Școala din Zaharești „se deschise, în anul 1883, cu o clasă. După ce s-a produs un număr oarecare de cărturari agricultori, s-a înființat în sat, în anul 1896, și un cabinet de lectură, sub numele de „Cloșca”, cooperând la aceasta cu îndemnuri și fiul parohului (Niculai Sbiera), Ioniță”[1].
[1]I. G. SBIERA, Amintiri din viața autorului, Cernăuț 1899, p. 323