Yalta?

Râvna cercetătorilor demontează mituri: publicând cele două volume de documente comentate „Românii în arhivele străine” (Iași, 2009), istoricul Gh. Buzatu mai șubrezește o legendă: „Yalta și crucificarea României”. De altfel, autorul cărții cu titlul aici evocat, Nicolae Baciu (Roma, 1983) recunoaște, la pag. 178, că „Problema României nu a fost nici discutată, nici hotărâtă la Yalta. Soarta ei era dinainte decisă.”
Cu toate acestea, de zeci de ani circulă povestioara cu procentajele notate discret, pe colțul unui șervețel de hârtie, cu târguiala celor trei mari și cu tristul final – țara noastră cedată 90% influenței rușilor. Documentele arată cu totul altceva și, din punctul de vedere al României, mai condamnabilă chiar decât grobianismele lui Molotov și Vâșinski rămâne atitudinea americanilor și, mai ales, a britanicilor.
În oct. 1944, la Moscova a avut loc un lung șir de întâlniri între partea engleză (Eden, Kerr ș.a.) și cea rusă (Molotov, Vâșinski), „onorate” din când în când și cu participarea lui Stalin. Stenogramele acum publicate înfățișează o aprigă tocmeală pentru procentajele dominației asupra Bulgariei, Jugoslaviei, Ungariei și, mai ales, Greciei. În decursul acestor lungi tocmeli, Eden a definit astfel poziția Angliei: România „este o chestiune rusească”. Chiar dacă stabilirea la milimetru a fatidicelor procentaje rămâne mai mult sau mai puțin iluzorie, fiindcă nici până acum n-a fost inventat șublerul minune capabil să sesizeze abaterile de la cifra bătută în cuie, iar sovieticii oricum n-au respectat barem fărâma de 10% influență occidentală cu care fuseseră miluite România și Bulgaria, s-a trudit îndelung și din greu la împărțirea sferelor de influență în Balcani.
Cum americanii nu agreau din principiu astfel de cinice partajări, englezii și rușii au continuat în taină împărțeala între ei. Și când, uneori, Moscova se arăta dispusă să mai cedeze câte ceva din acel înrobitor 90%, intervenea Churchill, care a telegrafiat în trei rânduri de la Londra, potolindu-și emisarii: „acolo (în România, n.n.) nu suntem decât spectatori.” Deplasându-se în persoană la Moscova, a declarat în fața lui Stalin: „România este treaba rușilor” (9 oct. 1944). De altfel, în prealabil se semnase acordul de armistițiu, care stabilea totala aservire a țării (Vișoianu: „România are toate dezavantajele unei țări ocupate și toate obligațiunile unei țări eliberate”). Încercările de împotrivire ale delegației Bucureștilor, condusă de Pătrășcanu, erau imediat rejetate cu brutalitate de Molotov, cu asentimentul deplin al celor doi aliați (uneori participa și americanul Harriman). Stenograful consemnează stereotip: „Ambasadorii Americii și Marii Britanii sunt întrebați și răspund că sunt de acord.”
Ceea ce-l va face pe Molotov să exclame: „sunt mândru că aliații noștri apreciază justiția noastră!” Mai mult: la încercarea lui Vișoianu de a se include prevederea retragerii Armatei Roșii de pe teritoriul României odată cu încheierea războiului, ambasadorul britanic găsește de cuviință să aprecieze că „România este îngrijorată fără motiv”, iar cel american, convins că rușii vor respecta logica oricărei confruntări armate, dă asigurări în alb: „trupele vor fi retrase.” Când s-au retras… s-a văzut. Și încă o surpriză: sintagma „Marea Neagră lac rusesc” nu-i patent băsescian, ci-i aparține… lui Eden: „este lacul Uniunii Sovietice” (10 oct. 1944). De unde se vede că actualii noștri parteneri din NATO și Uniunea Europeană ne-au livrat pe tavă, tunși și frezați, rușilor, cu mult înainte de Yalta.
Iar istoria o scriu, totdeauna, învingătorii.