Să vezi și să nu crezi!

Who is Mister Putin?



Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Putin râzând. Ori măcar zâmbind. Și-n fotografiile din tinerețe ori din copilărie arborează aceeași mină încruntată, de zici că ai de a face cu un nou Buster Keaton, actorul din „Generalul”, cel ce n-a schițat un zâmbet în întreaga-i carieră cinematografică! „N-aveți decât, veseliți-vă!” – pare a spune Putin – „eu trebuie să am grijă de Rusia.” Ici-colo am auzit oftatul nostalgic „bine ne-ar prinde și nouă, românilor, un Putin!” Zic nostalgic fiindcă-s cam aceiași care oftau mai ieri după Antonescu; cultul mareșalului poticnindu-se într-o fundătură, l-au luat în brațe pe Putin: „barem ăsta se bate pentru țară, pe când ai noștri nu știu decât să-și dea la gioale.” Greu de crezut că, abia scăpați de-o dictatură, concetățenii noștri ar râvni alta; mai degrabă îl percep pe „noul țar” drept singurul care se mai poate interpune între ordine și parșiva dimensiune a democrației corodate numită haos (de care nici România nu-i prea departe).
Oricum, „Nici o personalitate nu a influențat atât de mult istoria europeană a secolului XXI așa cum a făcut-o Putin” (R.D. Kaplan), drept pentru care devine tot mai îndreptățită întrebarea „Who is Mister Putin?” Cel mai autorizat răspuns din impresionanta bibliografie apărută până acum, inclusiv în traducere românească, îl constituie cartea „Noul țar”, recent publicată de Editura Corint și datorată lui Steven Lee Myers, fostul șef al biroului cotidianului New York Times la Moscova. Opul n-are „decât” 762 de pagini dense, în care fiecare informație sau afirmație este susținută cu trimiteri exacte la documente (multe inedite) și, până la urmă, îți lasă impresia mai degrabă de rechizitoriu decât de biografie romanțată.
Cu, sau poate fără intenție, cartea se constituie într-un autentic act de acuzare prin simpla narare a faptelor. Chiar neînsoțită de comentarii apăsat-explicite ori de pledoarii pro sau contra, te conduce la singura concluzie posibilă: omul care a schimbat cursul istoriei veacului, dotat cu reale calități, bun patriot și recunoscut lider al lumii noastre, a cam luat-o razna după ce a trecut printr-un lung și agitat proces cu evoluție finală nefavorabilă. De la un anume tip de mesianism purtător al speranței pentru tonusul întregii umanități, a ajuns la prestații politice dictatoriale agresive, cu efect invers, inclusiv la reinstaurarea, în Rusia, a unei realități pe care o descria Dostoievski în „Frații Karamazov”: „nu există necesitate mai puternică, nici consolare mai deplină pentru sufletul smerit al rusului decât un obiect sau un om sfânt căruia să-i poată cădea la picioare și să i se poată închina.”
Pe poziția greu atacabilă de „om sfânt” s-a instalat autoritar Putin – ceea ce nu înseamnă că, în Rusia, putinismul este unanim și inert acceptat: sumedenie de frământări al căror ecou n-a ajuns până la noi configurează un peisaj politic intern agitat și populat cu contestatari împotriva cărora „țarul” nu se sfiește să ia măsuri amintind de Stalin și Beria. Putin nu le recunoaște, desigur, dar Lee Myers răstoarnă în fața cititorului saci de documente compromițătoare, invitându-l să concluzioneze singur. Probabil că, în mare, intoleranța lui Putin față de impunerea unui singur pol al puterii pe întreg mapamondul, SUA adică, și-ar găsi o anume legitimitate, doar echilibrul general putând garanta pacea omenirii. Numai că nu se poate construi un echilibru creând noi dezechilibre, iar evoluțiile din Ucraina arată că spectrul războiului rânjește tot mai hâd din pragul istoriei noului veac…
Bunicul lui Putin a fost bucătarul lui Lenin; tatăl lui, rănit pe front, a izbutit să supraviețuiască crâncenului asediu al Leningradului. După război, micul Vladimir, cu rezultate sub mediocre la școală și repetate semne de nesupunere, a ajuns student la Drept, de unde l-a racolat KGB-ul, care avea să-l trimită în străinătate, dar tot în „lagărul socialist”, la Dresda (RDG). Povestea cu Putin spion 007 în RFG este pură invenție. De altfel, cartea mai clintește și alte imagini stereotipe. Una ar fi aceea a lui Elțin, considerat un alcoolic decrepit: nu chiar „dimpotrivă”, dar portretul exact ni-l arată dovedind simț politic până la nuanță și vigoare a deciziei greu de bănuit. Sobceak, mult lăudatul primar al Petersburgului, căruia Putin îi datorează în bună măsură cariera, se arată a fi, de fapt, un personaj meschin și duplicitar. Nu-i reală nici blajinătatea tranziției Putin-Medvedev-Putin. Dar, în carte, mirobolanta carieră a lui Putin abia începea. Voi reveni.
PS
Deocamdată doar semnalez o apariție editorială cu totul remarcabilă: cartea cercetătorului câmpulungean Ion Popoiu „Statele medievale românești”, 1386-1714).



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Istorii ițcănene (1)