Vuvuzelele

Cum o fi sunând singularul, vuvuzea sau vuvuzelă? Nu se-ntreabă nimeni, fiindcă pare substantiv defectiv de singular: bizarul instrument de tortură nu funcționează decât în haită – o singurică vuvuzea? / nu-i pasă nimănui de ea! Câteva mii la un loc devin, însă, pericol public, cu dezagreabil efect imediat asupra timpanelor martirizate, dar și cu alte nebănuite implicații colaterale. Faptul că africanii nu vor să renunțe la copilăreasca trompetă din plastic și-ncearcă s-o treacă (ilicit) printre valorile etno-folclorice tradiționale, nu folosește nimănui – până la urmă, nici gazdelor Campionatului Mondial. Senzația de disconfort acustic este percepută și de fotbaliști, în teren, dar închipuiți-vă ce-i în tribune, unde fiecare drăcovenie rage mai tare decât un turboreactor.
Te-ai procopsit cu un vecin vuvuzelat, ai terminat-o și-ți rămâne o singură șansă: procurarea vuvuzelei proprii, astfel preschimbându-te din victimă, în călău. Sunt sigur că, după meci, fiecărui spectator îi huruie capul și-i țiuie amarnic urechile – dar nici că se lasă și, la jocul următor, va sufla cu entuziasm sporit în propria-i trompetă-jucărie.
Mă-ntreb cui îi place acest idiot, sfredelitor și agresiv zgomot de fond (mai bine spus, răget de fond). Spectatorilor? N-aș crede, fiindcă-i năucește. Oficialilor? Au răsprotestat încă de la primele jocuri. Fotbaliștilor? Deloc, fiindcă nu mai pot comunica între ei. Nici nouă, telespectatorilor, nu ne cade prea bine, deși așa numitul „sunet internațional” (zgomotul de fond furnizat odată cu imaginea) este drămuit electronic, la urechile noastre ajungând decibelii înjumătățiți. Creangă avea o vorbă: „șoarecele, când nu-ncape în bortă, își mai leagă și-o tidvă de coadă”. După toate inconvenientele ce le presupune accederea în tribună (obligatoriul check in time-ul consistent la venire, înghesuiala, soarele, ploaia, vântul, aglomerația la plecare, aventura regăsirii mașinii în parcări cât Balta Brăilei etc. etc.) poftim ce lipsea – urletul vuvuzelelor. Să zicem că huruiala cumplită s-a adjudecat prin efectul tradiției: gata, ține de specificul național, rămâne cum am vorbit în tren. Dar nu disconfortul fizic deranjează cel mai abitir, cât mai ales dispariția totală a tribunei ca entitate, sumum al contrariilor și personaj colectiv totdeauna implicat în construcția și desfășurarea spectacolului sportiv.
Niciodată nu se va putea spune că publicul a fost al 12-lea jucător, câtă vreme în aceeași vuvuzelă suflă, la fel de entuziast, și unii și ceilalți. Țiuitul obsedant ar trebui să exprime, mai întâi, starea participativă (trompețesc, deci, exist!), apoi o aprigă susținere partizană. De partea cui? Imprecizabil. Tribuna nu mai este un organism viu, cu opinii și reacții când năstrușnice, când vehemente, când ironic-inteligente, când duios… agramate. Niciodată o echipă în dificultate n-are cum simți sprijinul galeriei, câtă vreme vuvuzelele se înmănunchiază într-unul și același impersonal răget de fond, până la urmă neutru ca finalitate. Ar fi un singur firav avantaj: nu mai răsună nerușinatele înjurături și celelalte trivialități, dar este atacat efectul și nu cauza. Nu s-aud fiindcă… n-au cum să se mai audă, doar nivelul de cultură și civilizație al spectatorului n-are cum să-l rafineze… vuvuzeaua.
În meciurile de pe bătrânul continent, spectacolul sportiv este însoțit de reprezentația adiacentă a tribunei, care preia suferința ori bucuria din teren, spre a le amplifica de mii și mii de ori și a le converti în reacții emoționale uneori mai interesante decât jocul însuși. Unde cântă vuvuzeaua, bâzâială otova. Ați remarcat, desigur, cât de reconfortante sunt întreruperile accidentale din transmisia directă, când dispare pentru o clipă-două hărmălaia de fond și rămâne doar vocea comentatorului. Drept pentru care îmi amintesc vorbele lui Vararucci: „Unde grăiesc broaștele, tăcerea e-o podoabă.”