Spovedania este Taina prin care credinciosul primește de la Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului cu zdrobire de inimă și cu hotărârea de a nu le mai face.
Taina Spovedaniei se mai numește și Taina pocăinței sau a Mărturisirii.
Ea a fost făgăduită de Mântuitorul prin următoarele cuvinte, adresate apostolilor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18.18).
Așezarea Tainei Pocăinței a avut loc, însă, după Înviere, când Domnul a zis ucenicilor: Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20,22-23).
Sf. Efrem Sirul asemăna Pocăința cu „un mare cuptor care primește într-însul aramă și o preface în aur, ia plumb și dă argint”.
Iar Sf. Isaac Sirul scrie: „După Botez este Pocăință; ea este a doua naștere din Dumnezeu”.
Spovedania are în mod deosebit două efecte. Primul efect al Pocăinței este iertarea păcatelor și reașezarea celui ce s-a spovedit în starea harică din care căzuse, iar al doilea este ușurarea și liniștea sufletească.
Orice păcat se poate ierta prin pocăință
Pentru că Taina să aibă aceste efecte, cel care se spovedește trebuie să facă o mărturisire sinceră, să ia hotărârea de a nu mai păcătui, să aibă nădejde în milă și bunătatea lui Dumnezeu și să-și îndeplinească canonul dat de duhovnic.
Orice păcat se poate ierta prin pocăință, oricât ar fi el de grav, dar și întoarcerea trebuie să fie pe măsura greșelii.
Păcatul este un act de revoltă împotriva cerului, este un act de mândrie, în timp ce mărturisirea cere smerenie.
În Cuvântarea despre Pușkin, Dostoievski scria astfel: „Smerește-te, om mândru, și înainte de toate frânge-ți mândria… De te vei birui, te vei smeri și vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi închipuit vreodată. Și vei începe o lucrare măreață și-i vei face liberi și pe alții și vei vedea fericirea, căci viața ți se va umple”.
Mântuitorul și-a început activitatea cu o chemare către cei căzuți: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 3,2).
Plecând de la aceste cuvinte, Sf. Părinți învață că „a-ți recunoaște păcatul este un mare dar al cerului, mai mare decât vederea îngerilor”.
Pocăința este, de asemenea, singura posibilitate de a primi Revelația dumnezeiască și de a înțelege cum a fost gândit omul, mai înainte de crearea lumii, în sfatul cel mai înainte de veci al Sfintei Treimi.
Un păcătos se poate ridica la desăvârșire
Un om care se căiește cu adevărat se poate ridica chiar până la desăvârșire, adică până la „împărăția Luminii necreate”, căci cei care sunt în Lumină, au trecut nu prin „ușile groazei”, ci prin „ușile pocăinței”.
Într-adevăr, mărturisirea păcatelor este însoțită de o anumită doză de rușine. Dar tocmai această rușine, care pe mulți îi reține de la Spovedanie, are darul să ne împace cu Dumnezeu.
Taina Pocăinței este Judecata milostivă a lui Dumnezeu ce o face cu noi atunci când mergem de bunăvoie, ca să ne mărturisim păcatele.
Dacă noi nu facem aceasta, atunci ne prinde dreptatea dumnezeiască, și deci ne pasc primejdii.
E bine să se spovedească omul de la tinerețe, nu doar la anii bătrâneții.
Dumnezeu iartă neștiința, dar viclenia nu. Iar omul cu gânduri viclene e acela care-și dă cu toată voia tinerețea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-i dea o bătrânețe distrusă.
Pocăința trezește în om sentimentul iubirii
Fericitul Augustin învață că pocăința adevărată se cuprinde în două mișcări opuse ale inimii: una de ură față de păcat și alta de iubire față de Dumnezeu.
Atunci când regele David a ucis pe Urie și a luat de soție pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care în loc să taie din turmele sale, a răpit săracului singura-i oaie și a pregătit-o oaspeților săi. David auzind întâmplarea a zis de bogat că „e vrednic de moarte”. Dar Natan i-a răspuns: „Tu ești acela”.
Îndată regele s-a rușinat și cu o adâncă ură de păcatul făcut a zis: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta… Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut…” (Psalmul 50). Fără pocăință nu poate exista autocunoaștere și nici descoperirea împărăției din noi.
Cât este sub păcat, omul, ca și David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rău. El are nevoie de cineva care să-l trezească și să-i mijlocească vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Și acesta este duhovnicul.
Pe lângă ura față de păcat, pocăința adevărată trezește în om și sentimentul iubirii față de Dumnezeu, atât pentru îndelunga Sa răbdare, cât și pentru bunătatea Sa pe care ne-o arată.
Împăratul Teodosie al Bizanțului avea uneori obiceiul să judece pe cei care complotau împotriva lui.
După ce le aducea în față toate dovezile vinovăției lor și-i făcea să-și mărturisească fărădelegile ei se așteptau să fie osândiți la moarte.
Dar împăratul lua o altă hotărâre și în loc să-i omoare, îi lăsa liberi, fără nici o pedeapsă.
Sf. Ambrozie, care istorisește despre aceste lucruri, spune că „Împăratul voia să biruiască prin dragoste, nu să pedepsească”.
Așa și noi avem datoria de a iubi pe Dumnezeu, căci în loc să ne pedepsească și să ne piardă, ne iubește și ne iartă.
(www.e-scoala.ro)
