Vremea și vremurile

Circulă fel de fel de povești privind existența unui „Iași subteran”, nutrite, probabil, și din frecventele emisiuni tv avide de senzațional, profilate pe incursiuni într-un ignorat orizont inferior al viețuirii urbane (mai exact spus: supraviețuirii) în cine știe ce uitate colțuri de lume. Cum mă număr printre foarte puținii ce au avut șansa nu numai să recolteze amintiri pe tema „catacombele Iașului”, ci și să străbată porțiuni din rețeaua subpământeană azi dispărută, este cât se poate de firesc să fiu interesat de orice apariție a unor noi mărturii documentare ori de contribuțiile care ies de sub semnul senzaționalului gazetăresc, probând bună-credință și, mai ales, rigoare științifică.
Este cazul cu amplul studiu datorat universitarului politehnist Mircea Slănină intitulat „Istoria neștiută a județului: pietrarii Iașului și catacombele. Date istorice.” Înainte de a ajunge la fondul chestiunii, câteva deslușiri. „Catacombele” n-au fost, la Iași „pasaje subterane făcute de om pentru practici religioase”, cum sună definiția (din lat. „cata tumbas”, cu sensul „printre morminte”), ci spații subterane de depozitare, de adăpostire, de legătură între primele două, și de evadare către locuri considerate mai sigure. Se mai cuvin menționate unele lucrări edilitare subterane, în special legate de aprovizionarea cu apă, utilizate și ele ca adăpost în vreme de restriște, precum și încăpătoarele depozite ale Vămii domnești din capătul străzii Sf. Lazăr. Dacă, ici-colo, spațiile cu diverse destinații se mai și legau între ele, cu siguranță că rezulta un păienjeniș al „misterelor Iașului” în stare să trezească și azi larg interes. Din păcate, târziu, mult prea târziu!
Vremea și vremurile fie că au risipit vechile construcții, fie că, din neștiință și „avânt revoluționar”, au fost dărâmate în numele înnoirilor necesare. Altfel spus, trebuia reconfigurat centrul orașului, termenele erau „mobilizatoare”, blocurile cu 10-12 etaje necesitau fundații adânci, apăreau obiective masive și costisitoare, ce nu se puteau împiedica de cine știe ce măruntă boltă ivită pe neașteptate, și, mai ales, nu exista o coordonare a lucrărilor de excavare în stare să depisteze continuitatea unor trasee. Fiecare constructor „titular de plan” considera că-l împiedică „catacomba lui”, mai ales că șantierele s-au deschis la date diferite, cu ani de zile între un obiectiv și celălalt…
Așa s-a astupat definitiv și traseul ce l-am parcurs cândva cu barca de cauciuc pe sub actualul Centru civic – am descris călătoria fantastică în această rubrică, am filmat (și filmul nu izbutesc să-l aflu în videoteca TVR…), nu mai reiau, ci, întrucât am aflat amănunte noi în cercetarea profesorului Slănină, mă rezum la a-i susține pledoaria pentru recercetarea tunelului dintre Palatul Domnesc și Mănăstirea Cetățuia. Am fost de față când cupa excavatorului ce săpa fundația viitoarei Bănci Agricole (în prezent, sediul SRI) a descoperit și a rupt parte din intrarea respectivului tunel. Considerată fantasmagorie, evocarea tunelului într-o discuție serioasă era tratată din totdeauna cu zâmbete îngăduitoare: „aș, legende…” Prin anii ′70, starețul de atunci al Mănăstirii Cetățuia, părintele Mitrofan, m-a condus câțiva zeci de metri printr-un culoar descendent de trecere boltit, care, la un moment dat, se poticnea din pricina surpării, și mi-a spus că asta ar fi intrarea de sus a tunelului către Curtea Domnească. Profesorul de la Politehnica ieșeană a parcurs circa 200 de metri, intrând prin capătul celălalt: „Impresia a fost copleșitoare: tunelul era într-o stare perfectă! Partea de sus se afla la circa doi metri sub nivelul solului. Cu grijă, prin tunel puteau merge doi oameni alături… Pe alocuri trebuia să-mi aplec capul, fiindcă oamenii de astăzi sunt ceva mai înalți decât trăitorii secolului XVII… După circa 200 metri de coborâre, am găsit tunelul voievodului Gh. Duca plin cu apă și a trebuit să ne întoarcem.”
Am văzut și eu acea intrare în subteran, ocrotită cu zid gros, boltit, din piatră „di Răpidea”, înainte de a fi obturată cu beton de către noii proprietari: era evident un tunel special construit, nu o încăpere oarecare, ci cu destinație evidentă de a purta călătorul către un „undeva” salvator, ce ar putea fi Mănăstirea Cetățuia, dar și o țintă mai apropiată, înainte de subtraversarea problematică a Bahluiului. Altfel spus, o tainică ieșire de rezervă, întrutotul justificată în negurosul veac XVII. Clădirea actuală a SRI are o parte teșită: proiectanții au fost nevoiți să modifice proiectul tocmai pentru a proteja tunelul atunci descoperit. Până aici, în regulă. Dar mai departe? A fost astupat pe vecie? Arheologii nu-s interesați să-l investigheze acum, după ce a trecut furia constructivă ce a și scos la lumină multe vechi zidiri ieșene, dar a și astupat altele? Deocamdată, rămâne doar legenda – la urma urmei, este loc și pentru legende…