Vremea este a sluji

Liturghia este slujba în cadrul căreia Îi oferim lui Dumnezeu ce avem noi, oamenii, iar în schimb ni Se oferă Însuși Hristos. Aceasta ar fi, foarte pe scurt, o definire a slujbei celei mai tainice a Bisericii Ortodoxe, prin mijlocirea căreia Duhul Sfânt lucrează în inimile oamenilor.
Cum lucrează Duhul? Când? Unde? Toate acestea rămân și vor rămâne tainice și necunoscute în mod deplin, pentru că așa lucrează Dumnezeu cu omul, în cel mai tainic chip și aproape pe nesimțite.
Când începe Liturghia, diaconul rostește: „Vremea este a sluji Domnului“, aceasta însemnând că timpul pământesc, cel al grijilor lumești, al nevoilor și al circumscrierii omenești în rânduiala firii, încetează și începe, cel puțin din perspectiva omului, prezentul veșnic al lui Dumnezeu. Atunci începe Împărăția, iar către finalul slujbei, cei care au intrat în ea se împărtășesc de Hristos, prezent aici și acum, pe pământ, sub o altă formă, tainică, dar adevărată: Pâine și Vin.
După ce a fost hirotonit de către arhiereu, preotul are puterea de a săvârși slujbe și cea mai importantă slujbă pe care o poate săvârși este, fără îndoială, Dumnezeiasca Liturghie. Încă din vremea Utreniei, de când se înveșmântează, preotul se pregătește pentru ceea ce-l așteaptă la Liturghie: întâlnirea cu Dumnezeu. Această întâlnire nu este ca aceea descrisă de Moise în cartea Ieșirea, nu este nici ca aceea pe care a avut-o Ilie în munte, ci ca aceea pe care au avut-o ucenicii la Emaus. Ei nu știau cu cine vorbesc, deși Îl vedeau, nu înțelegeau de ce le vorbește Străinul astfel, deși L-au auzit și mai demult, pentru că toate erau tainice, iar ochii li s-au deschis doar la un moment dat, după ce s-au împărtășit. Atunci ucenicii s-au întrebat: de ce nu au reușit să înțeleagă mai înainte Cine era Cel cu care se întâlniseră?!
În cadrul Liturghiei se întâmplă, la fel ca la cina din Emaus, lucruri pe care nu le înțelegem, pe care încercăm să le intuim, pentru care ne rugăm și mulțumim. Atunci când pentru preot aceasta este și prima Liturghie pe care o săvârșește, taina este cu atât mai evidentă. Țin să mărturisesc faptul că la această Liturghie, prima de după hirotonie, s-au întâmplat două lucruri minunate, pe care nu puteam să le intuiesc, cu toate cărțile de teologie citite de-a lungul vremii.
Primul dintre ele a fost coliturghisitorul, pe care, deși îl cunosc de foarte mulți ani, nu mă așteptam să-l întâlnesc, mai ales că și relația dintre noi, eu – student, dânsul – cadru didactic, nu a fost întotdeauna dintre cele mai călduroase. Cu toate acestea, am ajuns să slujesc prima mea Liturghie împreună cu preacucernicia sa. Acest lucru mi-a oferit o bucurie deosebită, imediat cum am intrat în Altar și l-am văzut. În timpul slujbei, când încă nu reușeam, ca un începător, să prididesc cu vorbele, însoțite de gesturile necesare, am avut senzația că timpul nu mai curge și că slujesc de o veșnicie cu acel părinte acolo, în acel Sfânt Altar.
În apropierea momentului împărtășirii credincioșilor aveam temerea că, fiind zi de rând și, respectiv, puțini credincioși în biserică, nu va veni nimeni să se împărtășească. Totuși, atunci când am ieșit cu potirul pe solee, o femeie săracă, dintr-acelea pe care ai avea tendința păcătoasă poate chiar să o eviți pe stradă, s-a apropiat ca să-și împărtășească fiica, pe care o ținea în brațe. Copila avea un nume foarte frumos, de sfânt, și era obișnuită cu împărtășitul, pentru că nu s-a sfiit nici o clipă, privind cu ochișorii ei luminoși spre potir.
Deși eram conștient că toate schimbările duhovnicești se petrec tainic, în inima omului, nu îmi imaginam că voi putea trăi astfel de minuni, aparent obișnuite, dar care pentru viața mea au o mare însemnătate. Îmi rămâne doar să exclam, ca profetul de odinioară: „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale!“
(diac. Eugeniu ROGOTI)