Aud „Vreau acum!” aproape zilnic din partea băiețelului meu de 3 ani și ceva:
-„Vreau apă!”- „Îndată.”-„Vreau acum!”
– „Vreau o mașină de gunoi!” – „Aha, vrei o mașină de gunoi? Poate ai să ai…” – „Nuu, vreau acum!!!”
-„Vreau afară!” –„Și eu vreau afară. Mă îmbrac și ieșim.” – „Vreau acum!!!”
Și tot așa.
Când era mic, într-adevăr aproape totul se întâmpla „acum” sau cel puțin „imediat”. Dacă îi era foame, îi dădeam imediat să sugă. Dacă se trezea din somn și plângea, eram imediat lângă el. Dacă făcea pe el, îl schimbam imediat. Dacă nu mai vroia în apă la baie, îl scoteam imediat. Și tot așa.
Apoi a apărut varianta „Vreau primul!” care a găsit teren propice de îndeplinire fiindcă sora lui a fost atât de mămoasă încât l-a lăsat de multe ori să fie primul, „că e mai mic”. Și s-a învățat așa. Până la 2 ani și 9 luni când a început grădinița. Unde mediul nu a mai fost atât de fertil pentru „vreau primul”, inclusiv în cazul uneia din activitățile lui preferate – aceea de a mânca. Iar la grădiniță în sala de mese se ajungea cu „trenulețul” unde el își dorea mereu să fie „locomotiva” … în același timp cu alții. Și ca să-și revendice acest loc mult dorit, în prima zi a zgâriat un băiețel, în a doua a mușcat o fetiță, în a treia zi fetița l-a mușcat pe el și în a patra zi s-a liniștit. Ori că s-a trezit și el mușcat, ori că a înțeles că toți ajung în același loc și toți mânâncă în același timp. El, de fiecare dată însă … porție dublă. Oare să compenseze că nu era mereu locomotivă?
Mie însă mi-a rămas reflexul sau instinctul de a-i satisface nevoile imediat ca atunci când era mic. Deși … de cele mai multe ori mă controlez și mă abțin să nu sar la orice rugăminte de-a lui. Însă … fie vorba între noi, tresar automat la cea mai mică scânceală sau la orice „mami” al oricărui copil pe care îl aud chiar și-n … supermarket și abia în secunda doi, când își face și rațiunea loc peste instinct, îmi dau seama că nu-i copilul meu și chiar nu era cazul.
Am totuși în minte obiectivul de a-l învăța să aștepte, să aibă răbdare, să știe că nu totul i se cuvine pur și simplu pentru că vrea, etc. Sigur, doar că eu mi-am propus asta nu face ca dorințele lui să fie mai puține sau să dispară. Dar pot fi canalizate în obiective pentru care merită să facă un efort, să învețe, să lupte, să aștepte. „Vreau să mănânc toată mâncarea din toate țările!” a fost întâmpinată cu „Ok, au mai fost și alții care și-au dorit asta și asta fac acum. Uite, hai să vezi la televizor emisiuni cu bucătari care călătoresc în diferite țări și învață și gătesc rețetele de acolo. Asta vrei să faci și tu?”
Alteori replica mea este: „Și eu vreau acum o casă pe malul mării (de exemplu). Dar nu se poate”, mai ales în cazul dorințelor cu șanse mici de realizare.
Însă ceea ce au învățat amândoi, în timp, e să respecte timpul meu. Dacă mănânc și ei vin să îmi ceară ceva, îi spun simplu: „Mânânc acum.” Dacă vorbesc la telefon, le spun: „Acum vorbesc la telefon.” Fiică-mea deja a învățat să spună: „Mami, după ce termini ce ai tu de făcut, mă ajuți și pe mine să … (îmi scot rochia, de exemplu)?”. Însă nu a fost așa de la început. Pentru că eu nu am fost așa de la început. La început orice făceam, când ei îmi cereau ceva, eu executam. Am început să schimb abordarea abia când am realizat că mă ridic de 5 ori de la masă până termin de mâncat, doar de dragul lor. Deși nu fără supărări la început, în timp au învățat să respecte ceea ce fac, așa că acum e bine.
