Vovidenia copilăriei mele

Îmi amintesc de toamnele târzii ale copilăriei mele, când vârtejuri de vânt aduceau ploi neistovite ce îndestulau brazdele lacomului pământ al arăturilor. Uneori spectacolul bacovian se întindea pe mai multe zile, încât apa năzuia chiar spre curțile gospodarilor ori ulițele satului. În alți ani, la sfârșitul melancolicului anotimp, în dimineți friguroase și aspre, brume reci se întindeau ca o spumă de argint ce acoperea plaiurile golașe, iar vântul adesea ofta și se tânguia, prevestind nemilostivele viscole ce aveau să vină. Pitite pe sub un gard sau în ungherele unei grădinițe de flori, crizantemele sau dumitrițele, cum le numesc bătrânii, rezistau eroic asalturilor nemiloase ale înaintemergătorilor iernii. Dintre cele mai frumoase, mama culegea câte un generos mănunchi, ca să le ducă de Vovidenie la biserica din sat, care purta hramul Intrării în biserică a Maicii Domnului. Ținând-o pe mama de mână mergeam și eu la praznic. O vedeam așezând buchetul zgribulit la icoana ce înfățișa o fetiță însoțită de un impresionant alai: deși foarte mică, urca niște trepte înalte, către o biserică, iar la capătul lor o aștepta un bătrân nins de vreme. M-am închinat, la rândul meu, am sărutat icoana, dar am rămas nelămurit. Nu știam cine era și nu înțelegeam de ce părinții ei o lăsaseră singură. Ca orice țânc nedumirit, am întrebat-o pe buna mea însoțitoare: „Mamă, cine-i copilașul?” Ocupată să împlinească obișnuitele rânduieli, mi-a șoptit: „Prunca Maria, Maica lui Iisus, când era copil ca tine. A plecat de la părinții ei ca să se întâlnească cu Dumnezeu”. Încercând să îngân o nouă întrebare, mama mi-a făcut un semn discret să tac, fiindcă se supără copila din icoană. „Grăim acasă!”, a spus hotărâtor. Așa s-a petrecut prima mea întâlnire cu sărbătoarea Vovideniei, învăluită în oarece taină. Îmi amintesc că în anii cei nevinovați ai prunciei, prezent adeseori în biserica din sat, privind frumoasa icoană praznicală din catapeteasmă, mă bucuram la gândul că și Maica Domnului, în copilărie, a mers la biserică.
„Dărâmați acest templu și eu în trei zile îl voi rezidi”
Peste ani, ajutat de învățăturile Sfinților Părinți, aveam să înțeleg mai multe legate de sărbătoarea Vovideniei, căci nu-i ușor de priceput cum o copilă de doar trei ani a părăsit casa tatălui ei, schimbând-o cu cea a Tatălui Ceresc. Preabuna sa mamă ar fi educat-o mai bine ca nimeni altcineva, căci a dorit-o nespus, a purtat-o în pântece, a alăptat-o, i-a vegheat somnul și fiecare suflare. Prezența micuței în Templu ascundea, în realitate, o altă menire, nespus de înaltă, înțeleasă duhovnicește de bătrânii ei părinți, prin inspirație divină. Altfel nu putem pătrunde cu mintea adânca taină: de ce și-au încredințat odorul unor străini? Care dintre mame s-ar hazarda să-și lase odrasla preaiubită, la doar trei anișori, într-un loc străin? Duhul Sfânt a lămurit-o pe ea, dar și pe noi: Fecioara Maria trebuia adusă ca să stea în Casa Domnului, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât și Maica Domnului înfățișează taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim reprezenta imaginea zidită a venirii Izbăvitorului în lumea pământeană, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „Dărâmați acest templu și eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu se referea la templu ca zidire, ci la trupul Său.
Așadar, relația tainică dintre templu, ca spațiu al șederii lui Dumnezeu pe pământ, și trupul lui Hristos luat din umanitate este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, la Crăciun, nu vom vorbi de întruparea Mântuitorului fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ ca de o prefigurare a înomenirii lui Hristos. De ce Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu? Se cerea ca ea să fie inițiată în taina Sfintei Sfintelor, deoarece, nu peste mult timp, ea însăși va deveni „biserică vie” a prezenței lui Dumnezeu în lume. Din ea Hristos, Cel veșnic de zile, a împrumutat trup omenesc. Aceasta este cea mai evidentă legătură dintre Templu și Nașterea lui Hristos, pe care o vom prăznui la sfârșitul postului.
Pregătirea sufletelor noastre
Cu toții așteptăm Crăciunul cu emoție, cu nerăbdare, cu bucurie. Din păcate, sărbătoarea tinde să se transforme într-o „jubilare” a consumismului, a plăcerii, într-o celebrare dezbrăcată de sacru. Tocmai de aceea praznicul Vovideniei ne atrage atenția că nu ne vom putea bucura cu adevărat, că nu vom simți prezența Sfântului Prunc Dumnezeiesc în peștera sufletelor noastre dacă nu ne vom pregăti stăruitor pentru minunata și emoționanta întâlnire prin post, rugăciune și fapte bune.
Prin urmare, Fecioara Maria a învățat în Templu să devină ea însăși locaș sfințit. Nu va izbuti nimeni să trăiască profund un eveniment dacă nu-l întâmpină cum se cuvine. Fecioara Maria se pregătește în Templu tocmai în vederea acestui unic eveniment din istoria umanității: întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Ea iese din obișnuitul cotidian, oferindu-și, cu toată disponibilitatea, ființa plenară pentru a-L naște pe Cel mai presus de ființă. Nu există nici o mărturie că ducerea la Templu a firavei fecioare s-a făcut chiar în ziua de 21 noiembrie, la șapte zile, deci de la începerea Postului Crăciunului. Se pare că Sfinții Părinți au ales această dată ca să ne învețe un lucru foarte important: pregătirea sufletelor noastre spre a deveni peșteră sfințită, în care să Se nască duhovnicește Hristos, Pruncul Dumnezeiesc.
(Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul Lumina)