VORONEȚ. Satul datează ca braniște a mănăstirii Voroneț din 1490, dar avea, în 1774 doar 8 familii de iobagi, cele ale emigranților transilvăneni Marian MORARIU, morar din Berghia (1763), Ioan Morariu din St. George (1766), Matiaș, George și Nichita Ungurean din Berghia (1764, 1773 și, respectiv, 1763), Simeon Ungurean din Ardan (1773), Iosif Ungurean din Nușfalău (1772) și Ioan Ungurean din Berghia (1771).
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistra la Voroneț „27 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 3 femei sărace, 18 țărani și 5 birnici, aceștia fiind Vasile, câmpulungean, Grigori Bădăluță, Ion, ungurian, Mărian, ungurian, morar, și Gafița cu holtei.
Rufeturile erau: popa Ion, Măriuța, cumnata lui Vasile Câmpulungean, Safta, babă săracă, Catrina, săracă, Toader sin Ifteni, țăran, țăranii săraci și, cei mai mulți, fără nume, sub binecuvântarea călugărească, Ion sin Vasile, Stafi, Toadir MĂRIAN, Gavril, Ion, Toadir, Grigore, Pavel, Toma, Costandin, Georgii, Arsene, Ursul, Vasile, Iftimi, precum și săracele emigrante din Ardeal, Irina și Gafița.
În 1775, Voronețul avea 9 familii de iobagi mănăstirești, numărul familiilor ajungând la 44, în 1784.
Biserica mănăstirii Voroneț, ctitorită, în 1488, de Ștefan cel Mare, avea, în 1843, 934 enoriași, din Voroneț, Bucșoaia și Frasin, paroh fiind Ioan Karlowetzki, în preajma mănăstirii funcționând o școală trivială, menționată de sursă și în 1843. În 1876, biserica avea 371 enoriași doar în Voroneț, preot cooperator fiind Georgie Mândrilă. În 1907, preot cooperator era Dionis Zurcan, născut în 1871, preot din 1896, iar cantor, din 1899, Damian Vacariu, născut în 1874.
Din 1892, la Voroneț funcționa, în locul școlii triviale de odinioară, o școală cu 2 clase[2].
În 1890, comuna Voroneț avea 500 locuitori, primar fiind Dimitrie Gemănariu. Învățător era Lazăr Florciuc, Isidor Zavadovschi era paroh, iar Damian Vacariu era cantor bisericesc.
„Până în sară, se mai poate vedea Voronețul, care se ascunde în păretele de dealuri din stânga orașului, unde ai zice că pădurile de brad copleșesc totul. Mă nuce într-acolo nu un Onoiu dintr-o clasă unde „toți sunt de mijloc”, ci fetița parohului Zavadovschi, care mă întovărășește de la Gura-Humorului, vorbindu-mi pe drum de minunea săgeților care au arătat locul de clădire al Voronețului și de cântările de bucurie ale îngerilor din paltin.
Trăsura trece Gârla Morilor, care se strecură limpede pe prund, ea rătăcește pe locuri bolovănoase, unde fiecare drumeț are alt drum, înaintează în umbra codrului de brad și trece, pe un podeț, Moldova.
E aceeași apă vioaie, dar largă, senină, pe care o știm din părțile sucevene ale Moldovei. Într-un freamăt măreț, ea merge spre hotarul nostru, de care nu vrea să știe, căutând departe Siretiul râpos cu apa gălbie, bătrân soț pentru această mireasă tânără, cu sufletul limpede. Humorenii și Voronețenii culeg păstrăvi în ochiuri adânci de apă.
Mai departe e pârâul Voronețului, care măcar acum, în vremea de revărsare a ploilor, nu e deloc un pârâiaș de disprețuit, ci hrănește harnic Moldova, stăpâna sa. De aici, în drumulețe cotite, se înșiră casele satului Voroneț. Peste câteva podețe de crengi, căptușite cu ace de brad, se ajunge la mănăstire, în adâncul adâncurilor codrului, în valea cea mai tăinuită a văilor muntelui. Mănăstirea, astăzi biserică de mir ca și cea de la Humor, se vede numai când ai ajuns lângă dânsa și-ți iese înainte părintele Zavadovschi, așa de Român, cu tot numele său, așa de gospodar, cu toată boala sa, care nu e mai bucuros de nimic decât să-ți arate, în cele mai mici amănunte, biserica sa, pe care-a păzit-o, a curățit-o și apărat-o cincisprezece ani”[3].
[1]ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 242
[2]SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 56, 1876 p. 51, 1907 p. 101
[3]NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 55