Vorbe, vorbe…

Recunosc: din punct de vedere gazetăresc, discuțiile privind starea și evoluția limbii sunt plicticoase. Chiar teribil de plicticoase și inatractive. La Filologie, eram terorizați de interminabilele liste de cuvinte ce trebuiau învățate pe de rost: de la „camisia” la „cămașă” s-a ajuns prin etapele… și dă-i, și dă-i! Una-i să ai în față fraze cu oarece sens și alta-i să ți se toarne șuvoaie de cuvinte disparate, urmând să memorizezi pe cât de mecanic, pe atât de inutil, sumedenia de transformări suferite, în timp, de cutare vorbuliță. Singurul nostru profesor care nu dădea simplă citire cursului (nu l-am văzut niciodată cu vreo hârtiuță în față!), Theofil Simenschy, știa să ne capteze atenția implicându-ne mai întâi în descifrarea unor mici șarade etimologice. Parcă-l văd scriind pe tablă sintagma „abuz, catharzis, vrednic de tânguire”, extrasă dintr-un document de epocă, spre a ilustra variile influențe suferite de limba noastră prin veac. Primul cuvânt era împrumutat, desigur, din franceză, al doilea provenea din greacă, iar celelalte două, din etimoanele slave „vredinu” și „tongovati”. Țin minte și acum exemplul, tocmai fiindcă textul avea un anume sens; dac-ar fi fost vorba de obișnuitele liste alcătuite fie cronologic, fie alfabetic, le-nghițea de mult uitarea…
N-avem de ce pretinde mare interes pentru româna de odinioară, câtă vreme ne batem joc în așa hal de cea de azi. Nu mi-am putut închipui că, vreodată, s-ar putea lăbărța și cuceri atât de victorioasă teren o tâmpenie cât Ceahlăul – absurditatea acelui CA ȘI incult – „eu, ca și ministru” – pe care a adoptat-o în neștire românul insuficient instruit și nesigur pe ceea ce (nu) știe, dar iată că nimeni nu izbutește să smulgă buruiana ridicolă din stratul limbii nației! De fapt, nimeni nici nu pare a se omorî cu firea: o simplă atenționare la radio și tv ar fi de ajuns pentru dezrădăcinarea pălămidei, numai că nu-i de așteptat, câtă vreme tocmai cele două instituții-far au lansat și întrețin aberația! Trudnic s-a ajuns la stadiul limbii literare de azi și cât de iresponsabil o parazităm!
O adevărată „baie” de limbă veche românească – nu foarte de demult, doar de pe la jumătatea veacului XIX – prilejuiește lectura a două cărți total diferite: prima se referă la activitatea unui „precursor al modernizării societății românești – Carol Mihalic de Hodocin” (autor, D. Vitcu), iar cea de a doua, volum colectiv, celebrează împlinirea a 350 de ani de la sfințirea ctitoriei lui Vasile Lupu, Mănăstirea Golia (nu-i chiar ctitoria voievodului, dar asta-i altă discuție; oricum, i-ar ajunge, întru slavă, și numai Trei Ierarhii!). Mediul bisericesc, cu precădere cel mănăstiresc, mai conservator și imun la înnoirile propuse de Hodocin, personaj de factură renascentistă (despre limba scrierilor căruia Eminescu spunea că „e mai bună decât limba tuturor jurnalelor politice de azi”), a păstrat savoarea unică a graiului moldovenesc unor texte creditate cu totală inexpresivitate – simple inventare. Reproduc din listele de bunuri „catagrafiate” la Golia, în 1863: „patru patreturi cu privazurili poliite” (iată de ce Alecsandri, ori, mai bine zis, Miluță Gheorghiu, în „Chirița”, vorbea cu foc de „patret”!), „unsprizăci bliduri de bucate”, „opt sfeșnici de alamă purtărețe” (adică… mobile), „două policandre cu stecluță câti cu opt fofeze di alamă”, „unsprizăci însă două farfurioare rătunde” (n-avem spațiu pentru comentariul ce l-ar merita acest „unsprizăci însă două”; dar putem oferi lumeasca explicație pentru atât de prezentul „unsprizăci” în toate inventarele – se vede că, de-a lungul veacurilor, s-au ciobit și descompletat duzinele de „bliduri”, „ceșcuți” și „pahară” din cuhnia și trapeza mănăstirii…).
De-a dreptul înduioșătoare limba acestor inventare, purtătoare și de sugestii privind universul monahic postsecularizare! Hodocin e mai „inginer”, mai „montanist”, mai tehnic, mai european. Eminescu aprecia la el mai ales sintaxa, dezbărată de construcțiile improprii limbii române, în special de model slav. În lexicul lui, unde procedează și la vechi-noi derivări, încă se mai pot detecta oscilații în acceptarea neologismului, dar, fie și cu forme încă neașezate, limba se îmbogățește și se „deschide”: favorește (din fr., pentru „favorizează”), împoporări (din lat. populare), shoală (pentru „școală”), vase cu vapor (pentru vapoare cu aburi), scopos (pentru „scop”, din neogr. skopos), manufăptuiri (pentru manufacturi, din fr. manufacturer + a făptui), piatră-fier (pentru minereu de fier), minerii (pentru „mine”), sarnițe (pentru saline), rămâind (pentru „rămânând” – din același lat. remanere), împământări (pentru „plantări”), țirculează (pentru circulă, din fr. circuler) ș.a.m.d. Două momente, aproape concomitente, în dezvoltarea limbii: unul al încremenirii dialectale, celălalt al necesarei deschideri către noi orizonturi. Merită din când în când, fie și din simplă curiozitate, să ne amintim cum vorbeau strămoșii…