Vorbe… vorbe

Semnalez cu justificat interes apariția în „Adevărul” a articolului „Limba română în criză”, semnat de Andrei Pleșu. Din două motive: mai întâi, o voce autorizată și de real prestigiu intelectual se ridică, în sfârșit, în apărarea bietei limbi române, din ce în ce mai agresată de incultura propriilor vorbitori, și apoi fiindcă am o confirmare că strădaniile acestei rubrici de a plivi incorectitudinile și neglijențele în exprimare nu-s singulare și nici de tot inutile.
La vreme de criză economică ( să n-o mai amintim și pe cea morală!) Pleșu deslușește, pe bună dreptate, și semnele unei crize ce primejduiește sănătatea limbii strămoșești. Numai că tot românul de consideră dator să țină piept, într-un fel sau altul, crizei financiare ce-i atinge interesele și buzunarul, criza limbii fiind lăsată pur și simplu în voia soartei… După ce constată că „limba română trece printr-o lungă și grea suferință (…) La toate nivelurile se vorbește prost românește, se folosesc termeni improprii, se fac greșeli penibile de gramatică, se mută delirant accentele de pe o silabă pe alta, se construiesc propoziții și fraze tălâmbe, se rostește rudimentar, se intonează precipitat, șleampăt, răstit”, Andrei Pleșu recomandă „cu disperare” cărțile lui Al. Graur tipărite la „Humanitas”: „Capcanele limbii române”, „Mic tratat de ortografie” și „Dicționar al greșelilor de limbă”. Nici vorbă că-s lucrări ce s-ar cuveni barem răsfoite de tot românul. După cum la fel de evidentă este necesitatea, menționată în articol, implicării instituțiilor „impozante”, cum ar fi Ministerul Educației și Cercetării sau Academia.
Am, însă, convingerea că nici cărțile lui Graur, nici toate academiile care funcționează în spațiul mioritic la un loc, n-au forța dregerii stricăciunilor încuibate în limbă. Și badea Gheorghe, și ministrul cutare, nu de reglementările academice vor ține seama, ci vor imita cu maximă cumințenie și obediență vorbirea „etalon” de la radio și tv. De altfel, multe dintre păcatele lingvistice enumerate de Pleșu tocmai acolo își au originea – în lipsa de cultură și-n nesupravegherea prestațiilor de la radio și televiziuni.
Să luăm un singur exemplu, spre a răspunde cumva nedumeririi lui Pleșu, care scrie cu legitimă indignare: „Numele proprii sunt pocite sistematic, prin mutarea accentului în poziții barbare (…) sau prin înlocuirea diftongilor cu hiat: Funeriu (trei silabe) se pronunță în patru silabe (Fu-ne-ri-u). La fel Ciubotariu, Pascariu etc. Pe când Nechifor Coț-ca-ri-ul?” Mă îndoiesc că autorul articolului din „Adevărul” ascultă transmisiile sportive; dacă ar face-o, și-ar da seama că taman acolo susură izvorul limbii pocite. Și datorită largii audiențe a acestui gen de emisiuni, toate inovațiile „tălâmbe” sunt preluate aproape instantaneu în vorbirea nației, convinsă că radioul ar fi profesorul ce niciodată nu greșește. Aș! Mutarea idioată a accentului în cazul numelor proprii tot acolo s-a pritocit. Colegul (de atunci) și prietenul (din totdeauna) Cristian Țopescu, într-o transmisie de pe la Baia Mare, a pronunțat pentru întâia oară un astfel de nume cu o silabă în plus: Ro-ta-ri-u în loc de Ro-ta-riu. I-am telefonat degrabă și l-am întrebat de ce… și cum. Iată-i răspunsul: fotbalistul cu pricina l-a asigurat că așa își spun ai lui, iar numele de familie fiind… proprii, le utilizează fiecare după cum crede de cuviință.
Or fi ele proprii numele… proprii, numai că ele vin de departe, dintr-o lungă istorie, pe parcursul căreia au izbutit cu greu să-și păstreze făptura nealterată. Iar acum vii dumneata, urmaș cârcotaș și ridicol, să te dai inovator fiindcă accentul modificat pare a da numelui o sonoritate… mai puțin plebee! Tot radioul a inventat și de acolo s-a preluat cretinul „ca ȘI”. L-am auzit, de curând și pe unul ce se consideră dascăl al nației, ex-ministrul Mircea Miclea, spunând de câteva ori „eu, ca ȘI profesor”. Bravo, ne culturalizează inculții! Radioul, prin băieții lipsiți de instinct lingvistic (nu-s toți chiar repetenți în materie, dar nici nu-s puși la colț nechemații) sunt pe cale să ne procopsească mintenaș cu o altă tâmpenie: înlocuirea obligatorie a lui „de” cu „de către”. Preluată imediat și generalizată epidemic, trăsnaia devine normă. Vorba lui Homer: „După cum vor fi vorbele pe care le vei spune, tot așa vor fi și cele pe care le vei auzi.”