VORBE… VORBE…

Vorbe golite de sens: un astfel de cuvințel-fanion este reformă. Pare totdeauna la locul lui, indiferent de context. Nimeni (cel puțin pînă acum) n-a contestat legitimitatea reformei în toate domeniile și la orice oră. Ba, mai mult, se vorbește despre reformă și-n situații în care s-a reformat reformarea reformărilor! Sigur că, după atîția ani de dictatură feroce, întregul mecanism social se cuvine reformat din temelii, iar sensul reformei nu poate fi decît unul singur – acela de factor determinant al progresului. Devenit adevărat fetiș, cuvințelul tinde să acopere și să justifice tot soiul de experimente, dar, mai ales, să aducă în România experiențele altora, utile și rodnice acolo, îndoielnice și chiar păguboase la noi. În numele faimoasei reforme, se ignoră faptul că românii pot avea și tradiții valorificabile și experiență proprie. Pururi reformat (și reformabil) ar fi, de pildă, domeniul învățămîntului. De mai bine de 15 ani, ministerul de resort nu ostenește a proclama reforma drept cheie de boltă a învățămîntului românesc. O necesitate obiectivă, desigur, a existat și, poate, încă există. Dar cît, pînă unde, cînd și de ce reformăm în lumea școlii? Bun, rău, învățămîntul nostru a fost respectat pretutindeni în lume și nu-i vorba despre… vorbe, ci numai și numai despre calitatea exprimată prin performanțele absolvenților (dar și ale școlerilor aflați încă în bănci – a se vedea prestațiile „vîrfurilor” la olimpiadele internaționale.) N-am auzit niciodată, în argumentarea reformării, vreo referire la ceea ce se cuvine păstrat, utilizat și dezvoltat din îndelunga experiență românească în domeniu. Oare chiar totul se cuvine azvîrlit peste bord? Sînt benefice toate transplanturile și imitațiile servile? Școala noastră n-are și zone în care a excelat – deci, pe cale de consecință, experiența națională, tezaurizată prin decenii și secole, nu s-ar cuveni utilizată în eternul demers reformator? Când și-au reformat școala, ultima dată, englezii? Dar francezii? Care-i punctul final al reformei la noi, fiindcă un capăt al capătului trebuie să existe și n-o să rămînem veșnic cantonați în provizoratul schimbării de sistem – deocamdată, cu rezultate „notabile” mai ales în materie tot de vorbe (nu mai avem „programe analitice”, avem „arii curriculare”…) Capetele luminate defilează cu lozinca reformă! lipită-abțibild de rama ochelarilor, intuind că astfel se pot așeza în fruntea bucatelor și amăgind „simplul cetățean” cu marota-găselniță a înnoirilor eterne, deși încă bătrînul bărbos utopic (Marx) a statuat (pe bună dreptate de această dată!) că „schimbarea este motorul progresului”. Dar schimbăm ghetele cînd s-an uzat iremediabil, ori (de ne permite punga) cînd o cere moda. Dacă nu, nu! Școala românească nu-i putredă în toate cele; ea a pregătit, cu bune rezultate, generații după generații. Reforma înțeleasă ca negație absolută e-o eroare, iar aducerea în ograda școlii românești a oricăror experiențe de aiurea poate fi benefică doar atunci cînd se potrivesc realități și se poate previziona sigur efectul pozitiv. Altfel, repetăm căutarea fetei-morgana numită, în epoca revolută, „omul nou”: niciodată n-ar fi avut un rezultat palpabil, cîtă vreme criteriile, evoluînd continuu, așezau din plecare demersul în coadă de pește! Adevăratele temeiuri, cu specificitățile lor de constituire și manifestare, validate prin veac, n-au de ce să fie reformate; supuse schimbării fatidice pot fi doar modalitățile, metodele, căile, logistica. Să le acceptăm și să le implementăm (altă vorbuliță de efect!) pe acelea care pot consuna cu datele fundamentale ale sufletului și experienței naționale! Alt cuvințel golaș: bugetul nostru este, totdeauna, consolidat. Consolidat cum, cîtă vreme cifrele de bază sînt, an de an, contestate și mereu rafistolate? Iar dezvoltarea noastră nu poate fi decît (actele vorbește!) durabilă. Curat durabilă, cîtă vreme proiectele majore, pe termen lung (vezi situația autostrăzilor) se-nvîrt giruetă, în funcție de opțiuni politicianiste și conjuncturi de moment? Nici în acest ceas tîrziu nu știm dacă românii vor ajunge în occident (și occidentul, în România) pe la Borș, ori pe la Jimbolia, iar podurile peste Dunăre se tot mută de-a lungul malurilor precum tura pe tabla de șah!… Sîntem mari meșteri în vorbe pompoase, numai că ele nu țin nici de cald, nici de foame…