Vorbe și iar vorbe!

Unele cuvinte devin calpe, șterse și seci datorită excesului de întrebuințare. Printre vorbele ce s-au tocit de tot, devenind inexpresive, se numără substantivul „reformă”. Melița politicienilor l-au tocat și răs-tocat până l-au încâlcit de tot, lăsându-l amorf și făr-de semnificații reale. Cum prinde un microfon, reprezentantul clasei politice îi trage cu reforma încă de la prima propoziție – să afle nația că „noi vrem reformă”, deci, suntem progresiști, ultraschimbiști, partizani ai modernizării și, implicit, inamici ai stagnării. În principiu, nimic de obiectat: toată lumea se reformează; și americanii (vezi succesul recent al lui Obama în chestiunea sănătății), și ditamai Uniunea Europeană (care și-a elaborat un „Tratat de reformă”), numai că, la noi, e-n plină înflorire confuzia între „schimbare” și „reformare”.
O fi schimbarea, cum zice Marx, „motorul progresului”, dar până la reformă, cale lungă! La urma urmelor, ce-i reforma? O „transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură”, zice Dicționarul. Schimbarea ar putea avea statut de regulă și un anume caracter de continuitate, transformarea reformatoare, nu: se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric și operează până ce ea însăși devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei nații nu poate fi reforma, care reprezintă excepția, saltul necesar, urmat de o așezare în altă matcă și de acțiune între limitele noilor parametri. Cum este percepută și tratată ideea de reformă la noi? Incult și demagogic: bla-bla-bla, reformă, bla-bla, țara trebuie modernizată (și, neîndoielnic, chiar trebuie!)
Ia să vedem cum. Pe site-ul Guvernului este publicat Programul de reformare a României. Să luăm capitolul „Cultură și culte”, unde ne-a mai rămas ceva pricepere într-ale fenomenului. Prima impresie este aceea că ne aflăm în fața unui plan de muncă din vremea împușcatului, alcătuit din vorbe, vorbe, vorbe și atât. Cum vede Guvernul reforma în cultură? Punctul 1 – „Oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural.” Unde-i reforma? Din moși-strămoși, românii s-au declarat apărători ai patrimoniului. Că în vremea noastră, legislația în domeniu nu se prea respectă, e de imputat chiar Guvernului, care, înainte de a reforma, s-ar cuveni să viabilizeze actele normative în vigoare. Punctul 2 – susținerea diversității culturale. Aceeași întrebare: unde-i reforma? S-a declarat cineva, undeva, cândva, inamic al diversității? Nici vorbă.
Punctele următoare sunt de același calibru, adică, Plan de măsuri cu sonorități din vremuri apuse: modernizarea infrastructurii, perfecționarea profesională, promovarea valorilor, promovarea patrimoniului. Unde-i reforma? Toate aceste ținte figurau, altfel ori identic formulate, și-n programele pașoptiștilor, și-n cel al lui Cuza, și pe vremea dictaturii carliste, și-n ceaușism. Mai departe: „promovarea unui rol activ al bibliotecii în societate”, „asigurarea sprijinului financiar pentru o prezență cât mai amplă a oamenilor de cultură la cele mai importante evenimente culturale” ș.a.m.d. Curat reformă! Străvechi deziderate, auzite și răs-auzite, care din totdeauna au avut susținerea publică și legislativă aferentă!
Că subfinanțarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea și, adesea, nepriceperea, au tarat funcționarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Ce ar trebui să susțină contra-reforma (că sunt anatemizați „inamicii reformei”)? Jos bibliotecile? Nu mai promovați valorile? Distrugeți patrimoniul? Caragiale își începe schița „Reformă” cu fraza cât se poate de actuală „Suntem în epoca reformelor, spiritul public se agită asupra atâtor și atâtor chestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere” și o încheie citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.” Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă cețoasă, neconturată și nestructurată în profunzime, acolo, la temeiuri și esențe. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… și noi îs toate?