Vorbe de aur ale Părintelui Arsenie Papacioc (1914-2011)



Vorbe de aur ale Părintelui Arsenie Papacioc (1914-2011)
Vorbe de aur ale Părintelui Arsenie Papacioc (1914-2011)

Supranumit „duhovnicul de la malul Mării”, Părintele Arsenie Papacioc (1914-2011) rămâne în amintirea tuturor celor ce i-au călcat pragul modestei chilii de la Mănăstirea „Sfânta Maria”, Techirghiol – de unde a sfătuit și a alinat sufletește obștea și pelerinii, timp de aproape 40 de ani – o icoană a iubirii jertfelnice, a bunătății și blândeții desăvârșite. Multele și grelele chinuri la care a fost supus pe nedrept de regimul comunist ateu l-au călit și l-au înnobilat spiritual, iar iubirea sa curată și jertfitoare a împărtășit-o tuturor.
Despre toate aceste suferințe, precum și despre asprele nevoințe ale pusniciei, blândul Părinte spunea că i-au folosit cel mai mult. Acolo și prin ele s-a cunoscut pe sine însuși, apoi și-a format un crez de viață creștină înalt, de la care nimic și nimeni nu l-au mai putut clinti. Crucea și suferința l-au format, l-au folosit – așa spunea Părintele.
Ucenicilor le povestea cu glasul său blând și cu ochii înlăcrimați și senini precum cerul: „Nimic nu m-a ajutat mai mult în viață ca suferința. Singură suferința este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloși pe noi, pentru că ei nu au această suferință, dincolo de firea noastră”.
Tot ceea ce se întâmplă în viață, chiar și necazurile sau experiențele dureroase, toate au un înalt scop duhovnicesc. „Ni se întâmplă ca noi să ne trezim mai mult, să ne formăm mai mult, să înțelegem sensurile cele mai frumoase și mai adevărate ale iubirii, cu orice chip”.
Printr-o boală, Dumnezeu ne atrage atenția, să fim mai buni. Spunea Părintele Arsenie: „Oricât ai fi de bun, nu ești destul de bun pentru că, în afară de păcatele pe care le cunoaștem, mai sunt o serie întreagă de păcate care nu se știu de lume și se numesc păcatele lipsirii, adică binele pe care îl poți face și nu îl faci. Atâtea ocazii ai avut să faci binele și nu l-ai făcut. Aceasta este o stare care te încarcă, o stare de păcat, adică lipsă de perfecțiune”.
Suferința este și o cale spre descoperirea de sine și spre înțelepțire, spre întoarcere de la felul păcătos în care am viețuit, până la venirea ei, la calea cea dreaptă și bună a virtuților. Prin suferință, spunea duhovnicul român, „omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație. Să se cunoască pe sine, să se compare, să-și dea seama că-i o poruncă divină de la care nu ne putem abate și e valabilă pentru tot omul, pentru toată lumea, nu numai pentru unii. Suferința îți dă ocazia de această dezinfectare cu orice chip. Te cunoști pe tine ca să te poți birui pe tine, care înseamnă uriașă biruință”.
Ea nu este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Este o urmare a relelor noastre. În ceea ce-L privește pe Dumnezeu, ea este o dovadă a iubirii Sale infinite față de noi și de grijă față de mântuirea noastră. „Mult s-ar ușura oamenii în viața duhovnicească, observa Părintele, dacă ar ști cât de mult îi iubește Dumnezeu”.
O suferință nu și-a atins scopul dacă este dată ca o terapie, dacă nu ai ieșit cu un folos din ea. O consecință trebuie să fie ca omul să se înțelepțească. După îndepărtarea pericolului și dispariția necazului, omul trebuie să facă „filosofia lui”, adică să caute să extragă cele mai folositoare deprinderi duhovnicești pentru restul existenței sale.
Viața însăși este o permanentă luptă între păcat și ridicare. Ea este o dovadă de eroism până în ultima ei clipă căci, spunea Părintele Arsenie, cu mult umor: „Moartea când vine, nu vine să îi faci o cafea, ci să te ia”. „Valorile mari, valorile eterne, valorile veșnice nu există decât acolo unde există eroism și o dorință de jertfă căci, fără eroism, nu se poate nimic. Mântuitorul n-a mântuit lumea prin marile minuni pe care le-a făcut, ci prin Cruce, prin Jertfă. Nu se poate fără jertfă nimic, pentru că cine fuge de jertfă, fuge de Dumnezeu, cum spun Sfinții Părinți”. Fără valuri, fără jertfă, fără cruce, fără luptă, fără eroism, nu există mântuire, pentru că „mântuirea nu se ia cu miorlăială, cu mâțâială, ci se ia cu eroism”, spunea el.
De aceea, adevăratul creștin nu este un milog, ci în permanență un erou care se pregătește să se jertfească. Aceasta înseamnă „să știm să murim și să înviem în fiecare zi”.
Cu cât sunt mai grele suferințele și cu cât sunt mai purtate cu drag, cu atât sunt mai frumoase și cununile pe care le vom primi în Împărăția lui Dumnezeu căci, prin suferință, Raiul se umple de sfinți.
Așadar, bunul și blândul Părinte, el însuși crunt încercat, ne învăța să primim toate încercările având „mereu un zâmbet ascuns în inimă”, pentru că „Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte, de scuze, de explicații, ci de inimile noastre”.
Aceasta distinge și înalță credința noastră ortodoxă față de concepția altor religii: faptul că, „în Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință”.
Ca persoană, creștinul știe că după Răstignire și Cruce urmează Învierea cu Hristos, spre fericire veșnică. Iar românii, era convins Părintele Arsenie, „și-au purtat crucea de 2000 de ani. De aceea cred că urmează Învierea”.
(Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, Doxologia.ro)



Recomandări

Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului

Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului
Sfințirea pietrei de temelie pentru cel dintâi locaș închinat Schimonahiei Elisabeta Lazăr, pustnica Giumalăului

„Nunta de Aur” la Fălticeni: Peste 40 de cupluri celebrate pentru 50 de ani de căsătorie în cadrul unui eveniment emoționant

„Nunta de Aur” la Fălticeni: Peste 40 de cupluri celebrate pentru 50 de ani de căsătorie în cadrul unui eveniment emoționant
„Nunta de Aur” la Fălticeni: Peste 40 de cupluri celebrate pentru 50 de ani de căsătorie în cadrul unui eveniment emoționant