În Franța deceniului șase al secolului trecut, mai precis în 1955, un cântec nou apărut a scandalizat autoritățile, fiind de fapt și interzis imediat după lansare. Se numea „Dezertorul” și era compus și interpretat de Boris Vian.
Exact, scriitorul Boris Vian, care în plus față de scârțâiala pe hârtie manifesta și alte talente, începând cu cel de muzician. Scriitorul Boris Vian, autorul unei cărți cu un titlu frapant, care s-ar potrivi de minune conducătorilor României de astăzi: „Voi scuipa pe mormintele voastre”. O găsiți reeditată la „Humanitas”, deși în afară de titlu nu-i mare lucru de capul ei, după umila mea părere. De altfel – cum se plătesc toate! – Vian a și murit la avanpremiera ecranizării după „Voi scuipa pe mormintele voastre”, ceea ce înseamnă că până la urmă ei au scuipat pe mormântul lui. Dar să revenim.
Textul cântecului „Dezertorul” era lipsit de ocolișuri și o să-l povestesc pe scurt, folosindu-mi pentru dumneavoastră modestul fond de cuvinte agonisit și ăla cu greu. „Domnule Președinte, tocmai am primit hârtiile prin care sunt chemat la războiul din Algeria. Fiindcă în precedentul război i-am pierdut pe toți cei dragi, mă folosesc de acest prilej să vă anunț că mi se fâlfâie de luptele pe care matale le pui la cale. Prin urmare, bifați-mă ca dezertor și, în paranteză fie spus, dacă aveți pe viitor chef de vărsat sânge, sunteți liber să vi-l vărsați pe al matale.”
Cam așa gândesc și eu despre al nostru. Nea Președintele (totuși, unuia ca el nu-i pot spune, oricât m-aș strădui, „domnule”), dacă ai chef de austeritate, ești liber s-o continui matale, că de început am început-o noi, sulimea. Continu-o cu fiică-ta Ebuța, cu damele matale cu mâncărici la antipodul creierului, cu amicii matale învârtitori și atârnători… Continu-o, dacă ești amabil, cu consilierul prezidențial cu ochi albaștri Iulian Chifu, lăsându-ne să ne întrebăm pe ăsta de unde sfântu’ l-ai mai cules, ți l-au dat Meleșcanu și istoricul antisemit Buzatu în folosință, ca obiect de mobilier?
Apropo, mă uit la protestele grecilor și văd ce înseamnă un popor cu sânge în instalație. Și nu orice sânge, sânge istoric. Parcă zăresc acolo câte ceva din frumusețea muzicii lui Vangelis și a filozofiei bătrânului Zorba…
