Mai mulți voluntari din Marea Britanie și-au făcut un obicei din a veni la Sasca, pentru a face terapie cu beneficiarii Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică. Chiar dacă suferința psihică și fizică îi ține „legați” pe cei peste 400 de beneficiari ai centrului de recuperare, din anul 2005, de două ori pe an, în luna februarie și în luna august, ei primesc în dar vizita voluntarilor englezi, cu care, între timp, au devenit prieteni.
De 15 ani, printre bolnavi
Acum 15 ani, un grup de prieteni englezi, impresionați de situația copiilor bolnavi din România, a înființat Fundația „Romanian Challenge Camp”. Grupul a organizat, în fiecare vară, timp de două luni, cu ajutorul a zeci de voluntari, tabere pentru copii și tineri din casele de copii și pentru cei din centrele de recuperare, care sufereau de dizabilitați psihice. O parte dintre englezi au ales să vină pe cont propriu și să-i ajute pe bolnavii de la Sasca.
Tabăra care se organiza an de an la Zamostea „a murit” în 2004. Au rămas doar amintirile, pe de o parte în mintea miilor de copii care au beneficiat de aceste tabere, pe de altă parte în inima voluntarilor britanici, care s-au îndrăgostit de România și au revenit.
Povești de viață… care cer mângâiere
Din anul 2005, de două ori pe an, un mic grup de englezi vine la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca, pentru a petrece o parte din timpul lor liber, din concediu, cu bolnavii.
Majoritatea beneficiarilor au fost internați de cel puțin patru, cinci ori într-un spital de psihiatrie și necesită tratamente neuroleptice foarte costisitoare. Unii se cred domnitori, alții polițiști, alții directori sau artiști. Fiecare are o poveste de viață reală, pe care majoritatea nu o mai țin minte, și una imaginară, cea „brodată” pe culoarele spitalelor și centrelor prin care au fost internați.
Voluntarii englezi îi mângâie pe „copii”, cum îi numesc ei pe bolnavi, chiar dacă aceștia au peste 30 de ani, dar sunt imobilizați la pat, cu suferințe grele, și încearcă să le aline durerea, în special celor care nu se pot mișca. Voluntarii joacă bingo, dansează sau gătesc prăjituri împreună cu bolnavii sau doar în prezența lor.
Adună bani de la prieteni, pentru bolnavi
Pe lângă terapia pe care o fac cu bolnavii, englezii susțin și material centrul de la Sasca. Ei strâng bani de la prieteni și apoi îi donează centrului. Recent, s-au implicat în amenajarea saloanelor unde sunt internați cei mai bolnavi beneficiari, acei maturi în trupuri firave de copii, și au obținut o sponsorizare de la o companie de scutece.
Am stat de vorbă cu doi dintre voluntarii care se află în această săptămână la bolnavii de la Sasca, Hetti Johnson și Pauline Swancott.
Hetti este asistent medical, iar Pauline este asistentă la un centru de autism din Marea Britanie. Nu le obligă nimeni să vină în România. Aleg singure ca o parte din concediul lor să și-l petreacă în mijlocul unor oameni bolnavi.
Hetti: „Comunicăm prin limbajul trupului, prin dans, prin joacă”
Fără să folosească cuvinte mari, Hetti Johnson ne-a spus că nu deține vreun secret în a comunica cu „copiii”, „pur și simplu o facem”. „Nu știu cum. Știm puțină română și aparent știm cuvintele pe care ei le înțeleg, pe care ei vor ca noi să le rostim. Și comunicăm prin intermediul limbajului trupului, prin dans, prin joacă. După-amiază vom face «ice biscuits», lucru care este foarte nostim să-l privești. Chiar le place asta. Și apoi vom juca bingo, așa învățăm noi numerele, și concursuri de dans…, chestiile obișnuite”, ne-a povestit voluntara din Anglia.
Hetti: „Sasca are nevoie de mult ajutor”
Hetti a completat că îi place ceea ce face cu copiii. „Mă sprijină foarte mult prietenii de acasă și pur și simplu iubim să venim la Sasca și să-i vedem pe toți, să ne simțim bine… practic”, a completat voluntara. Ea își amintește că în anul 1995 a venit pentru prima dată în tabăra de la Zamostea. I-a cunoscut și pe asistații de la Sasca. Hetti a spus: „Sasca are nevoie de mult ajutor. Nu pot spune de alte părți, pentru că nu am fost acolo, dar noi vrem să facem tot ce putem ca să-i ajutăm. Directorul centrului, Gheorghe Fron, este o persoană foarte bună, la fel și Maria Moroșanu (psihopedagogul). Nu știm cât ajutor primesc din partea statului, dar se pare că mai e nevoie de ajutor”.
Pauline: „Le place să-i ținem de mână, să le facem masaj”
Am aflat de la voluntarii englezi că fondatorul taberei de la Zamostea este grav bolnav și că au existat și probleme cu funcționarea taberei. De aceea, atât Hetti, cât și Pauline, au ales să vină pe cont propriu la Sasca, unde au fost primiți cu căldură. Pauline a completat: „Am făcut un contract cu cei de la Pampers. Ei aduc scutece aici și noi mai trimitem cutii cu diferite lucruri pe care le folosim, apoi, în activitățile cu copiii. Copiilor le place muzica, discoteca, grătarul… le place totul de fapt. În primul rând, le place să-i ținem de mână, să le facem masaj sau să le cântăm… Sunt atâtea lucruri pe care le putem face pentru ei…”.
Pauline: „Asta e ceea ce vrem să facem în concediile noastre”
Pauline Swancott a venit pentru prima dată în România în anul 1999, să ajute la organizarea unei tabere de vară, cu copii de la orfelinatul din Siret. „Am venit pentru o singură dată, dar când am ajuns acasă nu am mai putut uita România și pe toți oamenii pe care i-am cunoscut și tot ce am făcut împreună. Așa că anul următor am strâns ceva bani și am venit din nou cu fiii mei, cărora le-au plăcut activitățile și tabăra, și astfel, acest lucru a devenit vizita noastră anuală”, ne-a povestit Pauline. Ea a mai povestit că la început venea doar o dată pe an, însă, în urmă cu cinci ani, a venit și iarna, în februarie. A văzut cât de greu este când afară este frig și „copiii” stau închiși în dormitoare.
Venirea voluntarilor la Sasca, de două ori pe an, în februarie și august, i-a făcut mai fericiți pe bolnavi, care-i așteaptă an de an „pe cei mai buni prieteni”, după cum au lăsat să se înțeleagă.
„De fiecare dată par să ne țină minte și ne întreabă când ne întoarcem. Asta e ceea ce vrem să facem în concediile noastre. A devenit o parte a vieții noastre. Ne place atât de mult… Dar când ne întoarcem în Anglia, oamenii nu ne înțeleg de ce vrem să ne întoarcem. Numai când ne aducem prietenii înțeleg de ce vrem să revenim aici. Sunt convinsă că toți «copiii» văd în ochii tăi și în gesturile tale cum vrei să comunici cu ei. Limba nu e o barieră când ai prieteni”, a completat Pauline.
Exemplu de omenie
Psihopedagogul Maria Moroșanu, de la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca, care se ocupă de atelierele ocupaționale din cadrul instituției, ne-a spus că „doar niște oameni cu mare suflet, cu multă afecțiune, pot să vină pe banii lor, pe timpul lor, și să facă terapie cu bolnavii de la noi. Le aduc și cadouri, hrană pentru cei care mănâncă doar pasat, obiecte de igienă, toate, fără să aibă vreo obligație”.
Chiar dacă au priviri „încrucișate”, se leagănă, sau, dimpotrivă, se țin de tine până ce le dai un bănuț sau îi mângâi pe creștet, acești oameni au fost cândva „oameni mari”. Au copii „oameni mari”, cu funcții înalte, care îi vizitează din când în când și varsă lacrimi la fiecare despărțire.
Soarta ne separă unii de alții, uneori, într-un mod dureros. De multe ori, nu putem schimba cursul vieții. Dar omenia de care dau dovadă acești voluntari englezi este demnă de urmat. Vin de la peste 2.000 de kilometri pentru a mângâia trupurile aproape frânte ale unor „copii mari”, care nu mai au șanse de vindecare, dar care tresar la fiecare privire nouă, zâmbet, vorbă, atingere.
