Volovici

Îi spuneam, în urmă cu 50 de ani, Bebi. Atunci, părea un apelativ oarecare. Acum, sună ridicol – nu numai din pricina relației imposibile dintr-un astfel de prenume și realitatea vârstei a treia, cât și (mai ales!) datorită filmelor americane în care amorezii se alintă cu același idiot baby oriunde și oricând. Fostul coleg de grupă la facultate, în pragul împlinirii frumoasei (chiar o fi frumoasă?) vârste de 70 de ani, a revenit la numele din catalog: Leon Volovici. Barba îi schimbă oarecum înfățișarea, dar inflexiunile vocii i-au rămas aceleași. Monologhează ori dialoghează cumpănit, așezat, cu echilibru și bună cuviință. Nu-i obligatoriu să-i împărtășesc în totalitate opiniile literare, dar i le respect fiindcă reprezintă opțiunile unui intelectual rafinat, poliglot (vorbește până și poloneza!), citit și răscitit, posesor al unei experiențe de viață ce-i permite să contemple zbaterile lumii acesteia de la altitudinea în care domnește seninul făr-de patimi. Conferențiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, autor al unor cărți pretutindeni premiate,cercetător reputat al istoriei evreilor și al interferențelor culturale româno-evreiești (i se datorează punerea în circulație a „Jurnalului” lui Sebastian), Volovici poate fi considerat produsul intelectual de vârf al grupei de studenți ce a furnizat cel mai mare număr de universitari din istoria prestigioasei alma mater jassiensis. Prima lui carte se intitula „Apariția scriitorului în cultura română” și, publicându-i-o la „Junimea” în 1976, mă simt oarecum implicat în… apariția lui Volovici în peisajul literar ieșean. E-o reală plăcere să-i citești noua și subtil-rafinata carte „De la Iași la Ierusalim și înapoi”. Autorul își trece în revistă, cu sinceritate și sine ira întreaga biografie, oferind o galerie de portrete creionate cu ascuțit spirit de observație, cu sagacitate bine temperată și caldă înțelegere umană, văzută mai întâi prin ochii copilului terifiat de război („Liniștea m-a speriat, era ceva neobișnuit. Ca un morar deprins să doarmă în zgomotul morii, iar dacă motorul se oprește și e liniște, se trezește speriat” – era prima zi fără bombardamente și împușcături), trecând prin revelațiile nostalgice ale întoarcerilor, spre a ajunge la surprinzătoarea constatare că și fiului lui, care n-a trăit în România și nu știe românește, i-a transmis gena ce face să percepi mereu orizontul îndepărtat al originii: „Marc urmărea acasă, la Ierusalim, un meci de fotbal al echipei României la campionatele mondiale (…) Întreb cât e scorul și-mi spune: unu zero pentru noi, pe un ton absolut firesc. Era 1-0 pentru România (…) S-a identificat cu… identificare mea!”. O observație corectă, de substanță, se cere comentată: este vorba de „Absența scriitorului (și filosofului) român de la meditația europeană asupra Holocaustului”, cu atât mai mult cu cât și sus-semnatul a fost tentat să scrie un roman al Pogromului de la Iași. M-am documentat și la Yad Vashem (cu sprijinul lui Volovici, pe atunci cercetător acolo), am adunat stivă de documente, dar cartea a rămas nefinalizată. Am constatat de la bun început că, oricât de obiectiv ai fi (sau tocmai de aceea) se vor ivi reacții de respingere, fie dintr-o direcție, fie din cealaltă, dacă nu chiar din amândouă. Poate, încă nu i-a venit vremea; oricum, acest oribil episod ce maculează (și contrazice!) însăși istoria spirituală a Iașului, se cuvine a fi, odată și odată, analizat în amănunțime, dezbătut și, cât stă în putința (și chiar obligația) scriitorului român, deslușit în profunzime. Închei cu mărturisirea-sinteză a lui Volovici: „Nu cunosc decît trei planete – una cu centrul în Iași, alta, cea din care a venit Hania (soția, n.n.), cu centrul la Varșovia și a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim.” Cartea încearcă, sufletește, o „aliniere a planetelor”. În bună măsură, izbutește.