Vizita pastorală din Postul Mare

În pastorația ortodoxă încă există frumosul obicei al vizitelor efectuate de preot în locuințele credincioșilor săi, ca semn al grijei misionare și duhovnicești pe care acesta le manifestă în calitate de păstor sufletesc. Mărturisim cu convingere și bucurie, în asentimentul tuturor confraților preoți, că aceste întâlniri periodice cu enoriașii, deși prea rare pentru nevoia misionară actuală, scurte și uneori fugitive, constituie una dintre metodele cele mai eficiente de cultivare a elementului considerat pe drept cuvânt „cheia de boltă” a practicii parohiale: comunicarea interpersonală cu enoriașii. De aceea se cuvine, chiar și în treacăt, să precizăm care sunt „ingredientele” sau condițiile unei comunicări interpersonale eficiente, urmând să le aplicăm specificului parohial ortodox. În consens, psihologii și specialiștii în comunicare au ajuns la concluzia că pentru realizarea unui climat comunicativ interpersonal autentic este nevoie de: franchețe, solicitudine, empatie, atitudine pozitivă și egalitate. Prin urmare, conștienți de la bun început că aceste condiții își vor aduce beneficiile numai dacă vin din ambele părți ale comunicării, să ne gândim, atât preoți, cât și enoriași, că vizita pastorală este un bun prilej pentru îmbunătățirea raporturilor sufletești dintre noi.
Cu deschidere și sinceritate, preotul vine în casele noastre să ne cunoască mai bine, suplinind astfel, poate, absența noastră prelungită din viața liturgică a parohiei. Dacă îl primim cu aceeași atitudine pozitivă, vom vedea că ne este mai ușor să îi solicităm sprijinul în anumite probleme care necesită sfatul sau implicarea lui. Totodată, dacă și el va observa franchețea noastră, va manifesta o disponibilitate sporită. De asemenea, pentru preot este esențial să poată privi lumea cu ochii păstoriților săi, să-i înțeleagă, să se apropie sufletește de bucuriile sau de dramele lor. La rândul lor, enoriașii trebuie să-l vadă cu realism creștin pe preot, căutând să-i cunoască firea și, de ce nu, frământările întru ale pastorației. Toate acestea sunt realizabile prin empatie. Ultimele două condiții se adresează exclusiv preotului, îndemnându-l să elimine cu determinare, dar și cu tact orice urmă de triumfalism clerical în raport cu enoriașii.
În multe parohii, săptămâna a treia din Postul Mare, în virtutea profundelor semnificații teologice și spirituale privitoare la Sfânta Cruce, prilejuiește vizita preotului în casele parohienilor săi. El vine purtând Crucea în mâini pentru a ilustra semnificativ sensul personal, asumativ al Crucii, sens prezent în Evanghelia citită la Sfânta Liturghie din Duminica a treia („Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze!” – Mc. 8, 34), dar și pentru anticiparea Săptămânii Pătimirilor Domnului, adâncite suprem și dramatic în moartea Lui pe Cruce, dar culminante în Învierea Sa cea de a treia zi. Așadar, pe lângă un îndemn sfânt la înțelegerea semnificațiilor creștine ale Crucii, fără de care Paștele nu poate fi trăit în adevărata sa dimensiune, această vizită a preotului trebuie văzută și ca o comunicare interpersonală: preotul și credincioșii care îl primesc se deschid sufletește unii altora și, în același timp, împreună, Persoanei dumnezeiești Care suferă Crucea „pentru viața lumii”.
(Pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)