Un creștin credincios, se ruga într-o zi: „Vino, Doamne Iisuse, măcar odată în casa mea! … ” Noaptea următoare, în vedenie de vis, Domnul i-a spus: „Voi veni mâine în casa ta!”
Credinciosul s-a apucat a doua zi dimineața să-și pregătească locuința în așteptarea Domnului. A curățit peste tot, a făcut bucate alese – toate, ca pentru un oaspete atât de mare și de drag.
Și, – s-a pus să aștepte. Afară era frig și ninsoare. Pe la prânz, iată că în dreptul casei lui, s-a arătat un drumeț bolnav și flămând. Creștinul l-a primit, i-a dat de mâncare și l-a îngrijit. Acela, a plecat pe urmă…
Peste puțin, alt călător s-a ivit: o femeie văduvă, sărmană, care neavând de mâncare pentru cei trei copii ai ei, cerșea din casă în casă. Omul a primit-o și pe ea, a ospătat-o și a încărcat-o de daruri pentru copii. Pe urmă, a plecat și ea…
Spre seară, s-a arătat alt călător: era un biet creștin, care, din dragoste pentru Domnul, mergea prin sate și vindea cărticele sfinte. Era înghețat și flămând. Și l-a primit, găzduindu-l peste noapte.
Aproape de a se culca, omul nostru a zis, cu mâhnire, rugându-se: „Doamne, Te-am așteptat și n-ai venit!” Dar când a adormit, Domnul i s-a arătat în lumină de aur și i-a zis: „Fiul meu și copile, ieri te-am vizitat de trei ori. Și văduva necăjită, și drumețul cu cărți sfinte, Eu eram”.
A doua zi credinciosul a mulțumit lui Iisus, și L-a rugat să vină cât de des la el.
”N-am timp…”
Era un creștin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: „N-am timp, părinte…”
– „Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?
Iar el îi răspundea:
– „N-am timp, părinte!” Altădată, părintele iar:
– „De ce nu te spovedești și nu te împărtășești, fiule?”
Și el, la fel:
– „N-am timp, părinte…”
Și a trecut, așa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.
Într-o zi, părintele îl întâlni, trist și necăjit, blestemându-și viata, zicând:
-„Toți m-au părăsit – sunt un nenorocit!”
Atunci părintele, cu glas blajin de imputare, i-a zis:
– „Fiule, iată că toți aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum… Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te așteaptă, încă, să vii…”
– „Și unde l-aș putea găsi, părinte?”
– „Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos – Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui…”
Și de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu și a aflat fericirea vieții.
Ușa fără ivăr
Într-o zi, la o expoziție de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: „Iisus Hristos bătând la ușă”.
-Toți cei de față felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, și mireasma de credință ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greșeală. Zise: .
– „Vedeți ușa? Ea are o greșeală, care sare în ochi…” Ceilalți întrebară:
– „Ce greșeală?”
Acela zise:
– „Ușa nu are ivăr pe dinafară.”
Priviră cu toții, așa era.
Atunci pictorul răspunse:
– „Nu e greșeală. Nu am vrut eu să-i pun ivăr. Toți se mirară.
Pictorul urmă.
– „Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la ușa inimii noastre, El nu deschide. Așa că nu e nevoie de ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare, slobod este a deschide sau nu ușa, când aude pe Hristos bătând… Aceasta-i lămurirea…
Toți cei de față rămaseră pe deplin mulțumiți.
Ca și Domnul Hristos
O mamă obișnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferința Domnului Hristos. Le zicea:
– „Să știm să suferim și noi ca El, și El ne va ajuta să scăpăm de suferință”.
Și mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.
Copiii ascultau – și se minunau.
Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.
Mama îl puse în pat – și fiindcă îl durea capul – îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oțet.
Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniștit și se va face sănătos.
După puțin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, și privi spre copil, mirată.
Copilul ridicase pânza de pe frunte și o sugea.
Mama îi zise:
– „Ce faci?”
El răspunse:
– „Fac ca și Domnul Hristos: beau oțet, – să sufăr ca El…”
Mama își simți obrazul plin de lacrimi. Veni la el și-l mângâie, zicându-i:
– „Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu.” Și, într-adevăr, peste puțin, copilul s-a făcut sănătos.
Fiul cel nerecunoscător
Spunea unul din cei adunați acolo:
„Ați auzit ce-a făcut acel fiu nerecunoscător?” Și povesti așa:
– „Cu toate că tatăl său l-a iubit peste măsură de mult și l-a încărcat cu toate bunătățile, el l-a asuprit mereu, până ce acum l-a legat, l-a bătut și l-a alungat din casă, scuipându-l și batjocorindu-l…”
Toți cei de față, într-un glas, strigară:
– „Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui să sărim toți – și să-l ucidem cu pietre.”
Un credincios, care tăcuse până atunci, grăi:
– „Drept e, asemenea faptă este spre pedeapsă, – dar, iubiții mei, mai înainte de a lua piatra să dăm în el cred că ar fi bine să aruncăm asupra noastră înșine.”
Mirați, ceilalți întrebară:
– „Cum? De ce?”
Omul răspunse cu durere:
– „Fiindcă și noi avem un tată care ne iubește peste măsură și ne încarcă cu toate bunătățile, și la fel ca fiul cel nerecunoscător facem și noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legăm, Îl scuipăm și-L alungăm prin faptele noastre. Este, știm prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cărui fii nerecunoscători suntem noi… Așa că, mai întâi, asupra noastră piatra…”
Cei de față căzură în grea tăcere, ținându-și capetele aplecate și încruntându-și frunțile.
