VIZINSCHI

M-am crucit, zilele trecute, ascultând crainicul unui important post de televiziune cum vorbea despre un oarecare… Vizinschi, „uitat” cetățean de onoare al orașului Sibiu. Am zis că-i vorba despre o bâlbă omenească și, cum am practicat cândva aceeași meserie (la Radio), mai-mai să-1 compătimesc și să-1 înțeleg. Dar ciudatul nume revenind în textul știrii, teleastul cu pricina o ține pe a lui: Vizinschi. Și încă odată: Vizinschi. De unde se vede că respectivul nume propriu, scris cu â din i, nu prezenta, pentru ignorantul de pe sticlă, mai multe semnificații decât, să zicem, o marcă de whisky. Fiindcă, desigur, acel Vizinschi nu era altcineva decât răs-cunoscutul Vâșinski. Este posibil ca un lucrător în presa anului 2006 să n-aibă habar de Andrei Ianuarevici („cine-i născut în ianuarie…”) Vâșinski? Iată că se poate! Înseamnă că nu știe nimic nici despre teroarea stalinistă din anii ’36-38 și „procesele” în care oficia procurorul de scandaloasă amintire Vâșinski. N-a aflat, până la această vârstă deloc fragedă, nici despre pumnul pe care odiosul rus l-a trântit în masa regelui României, țipând „Yalta sunt eu!” și nici de rolul jucat de Andrei Ianuarevici în amputarea granițelor țării noastre… Dar, dacă mă gândesc bine, generația trogloditului de pe sticlă nici nu prea avea cum să se informeze asupra desfășurărilor istoriei recente, câtă vreme în manuale apar al de Esca (!), lipsind date, comentarii și evenimente esențiale, cum ar fi de pildă, necesara detaliere a Ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940. Despre care nici noi, cei cu părul alb, nu știm câte s-ar cuveni să știm. Înainte de 1989, tema era tratată discret și-n pas alergător (să nu-i deranjăm prea tare pe sovietici), iar după Revoluție, citarea documentului s-a făcut, de regulă, fragmentar. Iată primul alineat: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Este, de departe, una dintre cele mai nerușinate fraze din filele negre ale istoriei Europei! Va să zică, URSS devine purtătorul de cuvânt al Ucrainei, iar România a atentat la… „unitatea seculară” dintre Ucraina și Basarabia (plus, ca bonus auto-acordat, nordul Bucovinei). În tot cuprinsul Ultimatumului nu se vorbește barem o singură dată despre „poporul moldovenesc” – mit creat cu obstinație de propaganda stalinistă. Deci, Basarabia nu-i populată cu români moldoveni, ci cu… ucraineni. Și atunci, în ce temei a fost creată Republica Moldovenească? Întrebarea n-o fi pus-o nimeni? Ca să nu mai vorbim despre faptul că nici un recensământ, nici o statistică, nici un act oficial, începând cu veacul XVI, nu constată și atestă, în Basarabia și Bucovina, altă realitate demografică decât majoritatea românească. Inclusiv statisticile rusești de după 1812! Cât despre „unitatea seculară” dintre Ucraina și Basarabia, gogoașa ar stârni tot râsul, dacă n-ar fi avut știutele consecințe dramatice: la data ultimatumului, Republica Ucraineană nu împlinise 20 de ani (curat unitate seculară!) iar istoria n-a consemnat niciodată vreo urmă de „soedinenie” a Chișinăului cu Kievul. Dimpotrivă! Kremlinul, se pare, și-a dat seama de subțirimea argumentării, așa că a adăugat un motiv în plus pentru „transmiterea” teritoriilor românești (și termenul „transmitere” a fost înlocuit ulterior cu mai justificativ-sentimentalul „reunificare”): marile pierderi suferite de URSS prin „dominația de 22 de ani a României în Basarabia”. Nici o vorbuliță despre enormele pierderi pricinuite României prin anexarea Basarabiei în 1812! Și uite-așa s-a scris istoria: din minciună în minciună, până la… victoria finală! Printre actorii episodului Răpirea Basarabiei, dar cu reală contribuție și în chestiunea cedării Ardealului, s-a numărat acest Vizinschi, Adică, Vâșinski. Doamne, că repede se mai uită toate!