Apoi chiar să nu crezi ceea ce vezi! Amintind titlul unei piese de pe vremuri, „Sus Tudorache, jos Tudorache!”, istoria se joacă de-a baba oarba, ridicându-și eroii în slăvile cerului, spre a-i trimite apoi fără milă în bolgiile infernului. Ca s-o ia iarăși de la capăt! Percepția românească asupra personajului Stalin a fost mai întâi de respingere unanimă în numele cruciadei anticomuniste și răpirii Basarabiei, apoi la polul opus, de extaz deplin în fața marelui geniu al omenirii, tătuc al popoarelor, titan al gândirii ș.a., pentru ca după Congresul XX al PCUS, s-o întoarcem în termeni cât se poate de duri: criminal scelerat, torționar, geniu al răului etc., etc.. Și iată că-n anul de grație 2011, când credeam că toate-s puse la punct și așezate în raftul ce li se cuvine, să citim în paginile unor cărți apărute în Anglia și traduse în românește fraze de tipul „Congresul al XX-lea al PCUS, din mizeria și duhoarea căruia poporul încă n-a ieșit.” Le scrie rusul Victor Suvorov, refugiat în Occident, autor al mai multor volume de investigații kremlinologice apărute între 1998 și 2011 la „Polirom”.
Cartea cea mai recentă, tradusă (bine) de Radu Părpăuță, se intitulează „Epurarea” și-și propune să modifice hotărâtor dacă nu chiar imaginea lui Stalin în ansamblu, barem aceea a unei isprăvi a „tătucului”, condamnată și răscondamnatăde la Hrușciov încoace: decapitarea armatei. Culmea-i că, în bună măsură, izbutește să convingă! Potrivit unui loc comun al istoriografiei sovietice (și nu numai!), Stalin (citez din scrierile americanului M. Steiberg) „a ucis până la război aproape 40.000 de persoane. Și au fost cei mai buni, cei mai experimentați generali și ofițeri. În locul lor a numit oameni incompetenți și fără experiență de luptă.” Înfrângerile din 1941 ar fi urmarea directă a epurărilor din 1937-1938. Mergând mai departe pe firul supozițiilor, Suvorov are credința că eventuala eliminare a lui Stalin de pe eșichierul politic rus ar fi dus la părăsirea „direcției mai ușoare a socialismului” (!), fiindcă urmașii la tronul Kremlinului, Troțki, Buharin, Tuhacevski, promotori ai unui „marxism sălbatic”, „ar fi pus în umbră tot ceea ce cunoaștem despre Hitler și Pol Pot.” Stalin a fost, deci, moderatul! Bun cunoscător al perioadei, Suvorov a navigat dezinvolt și cu folos prin întinsa literatură consacrată Marelui Război publicată nu numai în Rusia, ci și în întregul Occident, așa că dispune de suficientă „muniție” pentru a șubrezi interpretările clasicizate. Dacă nu, în destule cazuri, spre a le demonta cu totul.
Cum n-avem spațiu pentru a urmări pas cu pas argumentația strânsă, nervoasă, cu acute de pledoarie în agora, ne mărginim la menționarea miturilor pe care autorul le atacă frontal. Primul: cifra de 40.000 eliminați (citiți: executați) din rândurile armatei este o gogoriță, iar precizarea „36.761 de comandanți” nu reprezintă altceva decât numărul celor trecuți în rezervă în 1937 și 1938 (20.643+16.118). Printre cei (mai puțini) realmente împușcați se numără comandanți ai lagărelor de muncă, agitatori, conțopiști, mulți dintre ei limitați și bețivani înrăiți care, oricum, n-aveau nimic de a face cu strategia războiului de apărare. Marele revoluționar Yakir, de asemenea epurat și considerat priceput comandant de oști, s-a ilustrat doar ca torționar în vremea războiului civil. La fel și Tuhacevski, imensa gogoașă oferită mereu drept prim argument al miopiei lui Stalin, care nu vedea că-și dă foc la casă eliminând cei mai valoroși strategi.
Suvorov demonstrează convingător că Tuhacevski era un nimeni plin de suficiență și incapabil să emită altceva decât lozinci calpe. Și ceilalți generali epurați se pare că nu valorau mai mult decât o ceapă degerată. Deci, Stalin n-a șubrezit armata, ci, dimpotrivă, a întărit-o – de unde și victoria finală. Singurul lucru pe care nu-l explică Suvorov este de ce Stalin n-a scăpat de incapabili trimițându-i undeva, la munca de jos, ci i-a împușcat unul câte unul. N-o explică fiindcă n-are cum.
