Vivat Ersatz!

Ersatz este cuvîntul german ce desemnează înlocuitorii; definiția din dicționare „o imitație ori substitut inferior și artificial”. „Nechezolul” românesc ilustra, pe vremuri, cel mai bine concept de ersatz: ne prefăceam că bem cafea, cu tot ritualul aferent, deși știam prea bine că în ibric fierbe cicoare și ce va mai fi fost în rețeta de atunci. Tot ersatz era, la alt nivel, și Marea Adunare națională – titulară menită să legitimeze un substitut în locul adevăratului Parlament. Am avut parte de tot soiul de ersatz-uri în viața noastră politică și culturală, unde „Cîntarea României” a debutat sub titulatura „Omagiul patriei, conducătorului iubit” (virgula ținea locul conjuncției și), pentru ca, peste noapte, virgula să dispară: nu mai era omagiată Patria, ci țara întreagă își prezenta supusă omagiile adînc lingușitoare lui Ceaușescu! Ieșirea din „epoca de aur” a dat speranța că vom scăpa, în fine, de substitutele artificiale, și, în numele adevărului, cafeaua va re-deveni cafea, parlamentul, Parlament, cultura, Cultură și libertatea, Libertate.
Dar ideea de ersatz a supraviețuit și proliferează instalîndu-se tot mai temeinic acolo unde ne așteptam mai puțin: în perimetrul culturii. Nu numai inundațiile propriu zise afectează viața „simplului cetățean”, ci și inundarea cu… manele, care nu rup poduri, dar dislocă muzica de larg consum autentică, spre a pune în loc făcături de doi bani, pe ritmuri mult depărtate de tradițiile melodicii naționale. Ar exista, deși nu se prea spune, o anume explicație indirectă (dar logică) pentru lăbărțarea imundă a manelelor: investiții de sinceritate. De bine, de rău, manelele, în simplitatea lor infantilă (mă refer la texte) sînt mai credibile decît textele manufacturate ale muzicii ușoare, unde autorii improvizați rimează la nesfîrșit „iubire” cu „fericire”, fărĂ să izbutească a comunica nimic demn de oarece interes. Un ersatz care a luat locul altui ersatz; fiind mai accesibil și – totuși! – mai sincer, se insinuează cu rapiditate în straturile permeabile, lipsite de instrucție cît de cît „europeană”. Și muzica populară, ilustrată tot mai mult de soliști înveșmîntați în costume fantasmagorice lălăind texte de ei inventate și total străine folclorului autentic, se îmbată de nechezolul făcăturii ersatz. Romanul românesc tinde a fi detronat și el de ersatz-ul pornografiei redescoperitoare a „fructului oprit”. Mario Varga Llosa, care ne-a vizitat de curînd, a pus degetul pe rană, caracterizînd literatura noastră actuală în termenii „superficială, dar inventivă”. De, cam așa-i! Nici o cărticică în care se detaliază anatomic și fiziologic intimității de alcov nu poate atinge profunzimile romanului adevărat, apt să opereze cu talent, pătrundere și intuiție în zone nesondate ale psihologicului și să aducă pulsul de cunoaștere umană izbutit de un Preda, Buzura, D. R. Popescu. În teatru, sondările de-a dreptul abisale reușite de Caragiale („Năpasta”) nu vor putea fi niciodată înlocuite de spectacolul „Cepulamea” („one man comedy”) la care ne invită teatrul bucureștean „Green Hours” – indiferent de aplauzele snoabe ale celor dispuși să considere că, obligatoriu, „altceva” este atributul suprem al valorii autentice. Copilul teribil al celuilalt veac, televiziunea, se scufundă tot mai mult în ersatz de doi bani. „Cine se dezbracă prima” ilustrează zenitul tele-creației românești, populată de tot soiul de „Lacrimi de iubire”, „Păcatele Evei”, „Secretul Mariei”, toate nutrindu-se din adulter, viol, „cafting” între soți, plus finalul tîmp al implorării în genunchi. Televiziunile au luat-o cu totul razna, cedînd fără luptă în fața gustul prost și a nevoii de rating cu orice preț. Din ce în ce mai puțină cultură adevărată își face loc pe micul ecran, spre a trimite electronic în popor dramele chivuțelor din Chitila traduse de amanți și țîțe goale fluturînd în cadru. Noile propuneri de programe pentru toamnă-iarnă sînt și mai bucșite de ersatz-uri penibile. Ne scufundăm în ersatz.