Vitralii (2)

Cum promiteam, revin asupra „revistei veteranilor din Serviciile Române de Informații” (nr. 10/2012) pentru bunul motiv că pare o publicație incitantă. Poți să fii sau să nu fii de acord cu punctele de vedere avansate, dar trebuie să recunoști că merită luate în discuție. După ce te obișnuiești cu obsesia majoră (Iliescu, marele vinovat de toate cele, și mai ales de destructurarea nemeritată a Securității – nu ni se spune, însă, care ar fi fost alternativa…), după ce, de voie, de nevoie, accepți ghilimelele între care se scrie, obligatoriu, „revoluția” română, după ce, în fine, treci peste tonalitatea nu tocmai adecvată dezbaterii post-festum a unor teme pe cât de vechi, pe atât de controversate (nici unul dintre autori nu-i încercat de umbra vreunei îndoieli; se operează, publicistic, sub semnul unui „dixit” suveran), după aceea, deci, poți încerca să afli ceea ce-i realmente valoros și să accesezi un tezaur de informație care merită scos la lumină.
Cât despre „destructurare”: până la înființarea unei noi instituții oarecum similare (SRI, 26 martie 1990), România nu a mai avut în funcțiune un sistem real de apărare informativă, iar „deficitul cronic de informații pentru securitatea națională nu a încetat odată cu înființarea instituției specializate a statului, ci avea să persiste încă o perioadă lungă de timp, cu consecințe dintre cele mai nedorite pentru societatea românească” (pag. 77) Așa-i. În timp însă, instituția avea să crească într-un an cât altele în zece (așa vine vorba, n-o luați mot-à-mot).
Aproape toate articolele se citesc cu interes și, de regulă, aduc în dezbatere elemente noi. Remarcabilă recenzarea cărții lui Larry P. Watts dedicată criminalului de război Albert Wass, autor al unor sângeroase acțiuni de epurare etnică în Transilvania răpită prin Diktat și condamnat apoi, inclusiv de Tribunalul de la Nürenberg. Același Wass (refugiat în USA) publică, în 1985, cartea „Genocide in Transilvania”, în care denunță… genocidul românesc împotriva ungurilor! Toate ca toate, doar s-au văzut destule cazuri în care hoțul strigă „săriți, hoții!”, numai că, la cererea UDMR (urmată de o fatală lipsă de reacție a Guvernului român), Wass a fost reabilitat, ba chiar i s-a ridicat bust la Reghin, iar școli din secuime îi poartă numele! Avem, datorită Guvernului Năstase, o legislație ce condamnă antisemitismul, dar… antiromânismul flagrant nu-l condamnă nimeni!
În altă secțiune a revistei citim despre înțelegerea sovieto-germană de la Geneva (1990). Fără contribuția „Vitraliilor” nu s-ar fi aflat, poate, niciodată despre dezvăluirile găzduite de revista britanică „Intelligence Digest” (1994). În sept. 1990, la Geneva, sovieticii și germanii ar fi căzut de acord, între altele, că „Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-și recâștiga teritoriile pierdute după Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în fața României, Ucrainei, Cehoslovaciei și Jugoslaviei”. N-aveam știință despre această înțelegere, căreia îi lipsesc doar… semnăturile lui Ribbentrop și Molotov! A inventat-o spionajul britanic? La ce bun? De ce n-o dezminte nimeni?
Mai reținem, din sumarul „Vitraliilor”, dialogul cu Filip Teodorescu despre evenimentele de la Tg. Mureș (1990), interviul cu Mihai Montanu, cel cu „trecere meteorică” prin vălmășagul revoluției române, rememorarea cu tâlc privind „Verticalitatea generalului de la Palat”, prezentările unor evenimente grupate sub titlul generic „Propagandă pentru România, sau împotriva ei?” și, pour la bonne bouche, extrem de documentatul articol (reprodus din „Cotidianul”) semnat de acad. Dinu C. Giurăscu și încheiat cu triste concluzii: „tricolorul, patria, cultura, aportul românilor la istoria și civilizația europeană, toate acestea sunt fie date la o parte, fie trecute într-un con de umbră tot mai accentuată.”
Veteranii din Serviciile Române de Informații se străduiesc să combată confuzia (indusă) potrivit căreia patriotism = naționalism și încearcă, pe parcursul celor 146 de pagini ale „Vitraliilor”, cât de cât s-o șubrezească. Câteodată, duși de val, ies din limitele credibilului (un avion Cessna ar fi aterizat greșit la Tulcea fiindcă și aeroportul din Constanța, și cel din orașul Deltei se află în marginea unor comune cu același nume, Mihail Kogălniceanu – de parcă piloții întreabă, la câte o răscruce, „bade, cum ajung la?…”), dar, în mare, demersul rezerviștilor se cuvine urmărit… operativ.