Vișniec

Un citat dintr-un interviu cu Matei Vișniec, apărut în volumul semnat de Const. Coroiu „Paralele inegale” (Polirom, 2003): „Am debutat într-adevăr aici (n.n.: la Teatrul Național din Iași) într-un mod, aș zice, indirect. În 1987, un actor de la Naționalul din Iași, care îl avea director pe Mircea Radu Iacoban, e vorba de Constantin Avădanei, a îndrăznit să joace un monolog al meu, «Sufleorul fricii», cu care, prezentându-se la Festivalul de teatru de la Costinești, a obținut Premiul pentru promovarea dramaturgiei originale. Tot atunci, în revista Teatrului Național, care se numea Arlechin, a fost publicat monologul amintit. Încercam acolo o demontare a mecanismului fricii.” Așadar, Matei Vișniec confirmă: prima reprezentare scenică în România a dramaturgiei sale s-a petrecut la Iași, în 1987. Să detaliem.
1987 este anul când, la Teatrul „Nottara”, Vișniec a ratat tentativa debutării (cu piesa „Caii la fereastră”), spectacolul fiind interzis cu o zi înaintea premierei. Tot în 1987 evadează din țară și cere azil politic în Franța, devenind, de facto, autor total interzis în România. Cum a fost atunci posibil debutul ieșean? În lipsa dezlegării oficiale, cauți soluții de avarie. Consiliul Culturii (și, desigur, al Educației Socialiste) veghea sever și tăia cu osârdie numele lui Vișniec din orice propunere de repertoriu, barându-i astfel total posibilitatea ajungerii în scenă. Am identificat, totuși, o eventualitate; merita încercat: Festivalul de la Costinești nu mai era tutelat de Ministerul Culturii (CCES), ci de Ministerul Tineretului. Când ministrului i-a fost prezentată propunerea de program, dimpreună cu informația că „Vișniec nu este agreat de CCES pentru reprezentare”, Nicu Ceaușescu ar fi exclamat „ei, și ce?” Asta a fost tot. Spectacolul nu numai că s-a reprezentat într-un festival cu participare selectă, dar a și obținut unul dintre premii. Iar Vișniec nu va mai fi jucat decât după revoluție!
Din câte îmi amintesc, la Costinești, monologul a fost adus cumva către dialog (ceea ce ar fi benefic și în prima parte a recentei premiere de la Iași…), fiindcă în scenă mai era un actor, Dan Aciobăniței. A cărui fiică, Brândușa, joacă în noua reprezentație ieșeană Vișniec, „Cabaretul cuvintelor”. Fortuna rota volvitur!
Teatrul din Suceava (și aici s-ar putea vorbi despre un debut ieșean, de astă dată instituțional) va purta numele lui Matei, dramaturg unanim prețuit și jucat în 30 de țări, cu piese traduse în 25 de limbi. Încerc un sentiment foarte ciudat când trec pe lângă statuile în bronz ale unor buni prieteni – Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru – dar și atunci când, cu bucurie poate chiar ușor egoistă, văd instituții, străzi, colecții, purtând numele tinerilor ce i-am debutat cândva. Casa de Cultură Municipală din Copou se numește Mihai Ursachi – cel căruia, în 1970, îi publicam prima carte („Inel cu enigmă”). Trec ades pe strada Ion Petru Culianu – îl debutam, cu o prezentare mai mult decât încurajatoare în revista „Cronica”, pare-mi-se, în 1968. La Suceava, va ființa Teatrul Vișniec… Place tuturor, nu place, astea-s momente pe care o istorie a culturii onestă și obiectivă le consemnează. Cât despre noul spectacol al Teatrului Național din Iași: nu urcă în scenă un text dramatic, ci se sprijină pe o carte de proză a lui Vișniec, și ea dificil de catalogat ca gen. Regizorul Ovidiu Lazăr reconvertește textul, mizând și pe încărcătura dramatică, să-i spunem astfel, intrinsecă. Proza unui autor de teatru o recunoști imediat: scriitura respiră altfel dialogul, sugerând cititorului secvențe ale unor viziuni scenice apăsat conturate. Vișniec consideră cuvintele „cărămizi primordiale ale limbajului”, știind să valorifice și experiențele sale pe tărâmul poeziei. Fiecare cuvânt ar fi doar „vârful unui iceberg, ceea ce înseamnă că esențialul rămâne ascuns”. Dramaturgul și directorul de scenă își propun să-l reveleze, într-un spectacol de tonică vervă actoricească, de ingenioasă și antrenantă revărsare a inventivității regizorale. Cel puțin partea a doua a reprezentației este fără cusur; poate, în prima jumătate, ar fi fost benefică o intersectare parțială a monologurilor, spre a se diminua impresia de neteatralitate a unui text postmodernist cu virtuți eseistice în primul rând. De menționat și apreciat intenția realizatorilor de resuscitare a teatrului poetic – ceea ce poate adăuga o dimensiune nu numaidecât nouă, dar foarte proaspătă, teatrului lui Matei Vișniec. Autor ce nu se sfiește să afirme că „România este foarte prezentă în viața mea.”