Virtuțile credinței, nădejdii și dragostei

Credința, nădejdea și dragostea ne sunt dăruite de Dumnezeu de la Botez și ne ajută să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să fim în legătură cu El. Dar după cum o sămânță nu poate încolți și crește decât dacă are apă, lumină, căldură etc., tot așa aceste virtuți sădite în noi de la Botez nu dau rod fără voința și lucrarea noastră bună.
Credința: e convingerea noastră neclintită în adevărul descoperit de Dumnezeu. Ea ne duce la înțelegerea tainelor ce depășesc puterile minții și ne apropie de Dumnezeu. Noi credem în ceea ce ne-au descoperit profeții, în ceea ce ne-a revelat Hristos Însuși, dar și în ceea ce ne dezvăluie Dumnezeu prin Biserica Sa Ortodoxă.
„Crezul” este Simbolul credinței noastre, pe care îl mărturisim în fiecare Duminică, la Sfânta Liturghie, dar și în cadrul altor slujbe și rugăciuni.
„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”(Ioan III, 16) „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu (al lui Iisus) și crede în Cel ce M-a trimis(Tatăl) are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață.” (Ioan V, 24)
Nădejdea: e așteptarea cu încredere a fericirii veșnice. Adică așteptarea împlinirii bunătăților făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Sa.
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a promis viața veșnică, învierea morților, harul Sfântului Duh care să ne ajute în toate împrejurările vieții, cele de trebuință în viața aceasta trecătoare. („Deci nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?”Matei VI, 31)
Tot Hristos ne-a promis și iertarea păcatelor, dacă ne pare rău de ele și ne îndreptăm viața, oricât de târziu (chiar și pe patul morții). De asemenea, Mântuitorul ne-a spus că ne va asculta rugăciunile: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da.”(Ioan XVI, 23) Toate acestea sunt nădăjduite de noi.
Omul care are nădejde se cunoaște după răbdarea pe care o are în necazuri și după liniștea lui. Unul ca acesta și în fața morții e liniștit. Așa era Sfântul Apostol Pavel, care spunea: „Doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos.”(Filipeni I, 21) Nădejdea e și cea care ușurează necazurile din această lume, căci sperăm tot timpul că acestea sunt trecătoare, și că ne așteaptă patria cea fericită a lui Dumnezeu.
Cel care nu are nădejde în Dumnezeu – un asemenea om se încrede numai în el însuși și în puterile lui, în averile pe care le are. Dar acestea îl părăsesc la un moment dat, și el rămâne singur și rușinat. Așa a pățit uriașul Goliat, care se încredea în puterea lui fizică și credea că astfel îl va învinge pe tânărul David. Însă David venea înarmat cu nădejdea în puterea lui Dumnezeu, și astfel el l-a ucis pe Goliat. Sau în pilda cu un bogat din Evanghelie, Mântuitorul ne spune că acesta se încredea în averile sale nemăsurate, dar a venit moartea și averile nu l-au putut scăpa de durerile iadului.
Sunt mulți oameni care cred că nu mai pot fi iertați de Dumnezeu pentru ceea ce au făcut oarecând în viață. Aceștia zac în boala cea grea a deznădejdii, care e un mare păcat. Nu e greșeală a omului pe care Dumnezeu să nu vrea să o ierte, dacă nouă ne pare rău de ea.
Alți oameni se încred în Dumnezeu cu îndrăzneală prea mare, păcătuind în continuare, sau aruncându-se în primejdii mari fără motiv, cu gândul că vor fi salvați de Dumnezeu. Și aceștia păcătuiesc, uitând că Dumnezeu e și drept.
Credința noastră e întărită și dovedită prin faptele bune pe care le facem, iar nădejdea, prin rugăciune stăruitoare.
Dragostea: În mod obișnuit, dragostea e năzuința omului spre tot ceea ce e bun, frumos și adevărat. Această dragoste e sădită în om de la începutul lumii, dar a fost slăbită de păcatul strămoșesc. De aceea avem nevoie de dragostea creștină, care e puterea dumnezeiască revărsată în sufletul creștinului la Botez, prin care acesta dorește unirea cu Bunul cel mai frumos și mai adevărat, Care este Dumnezeu. Fără această dragoste nu ne mântuim. Ea este mai mare chiar și decât credința și nădejdea, deși nu se desparte de aceste surori ale ei. Pentru că atât credința, cât și nădejdea încetează odată cu sfârșitul vieții, pe când iubirea ne însoțește în veșnicie.
Dragostea creștină e îndreptată spre Dumnezeu, spre aproapele și spre noi înșine.
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”(I Corinteni XIII, 4-8)Așa ne vorbește Sfântul Apostol Pavel despre dragoste. Să mai știm și că dragostea nu trebuie să fie de frică; să fie din tot sufletul; să se arate prin fapte bune: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele”(Ioan XIV, 15).
Pentru a ne adânci în dragostea creștină avem mai multe mijloace: să ne gândim des la dragostea cea mare a lui Dumnezeu, Care Și-a dat la moarte Unicul Fiu pentru noi, să cunoaștem cât mai bine învățătura creștină, să ne rugăm cât mai stăruitor și fierbinte lui Dumnezeu, să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, să încercăm să ne ferim de păcat și să urmăm pilda vieții lui Hristos, ca și a sfinților Săi. Să nu ne lipim sufletele de bunurile pământești și să ne umplem de fapte bune față de aproapele. Și astfel să ne regăsim cu toții în Rai, unde domnește dragostea (iubirea) lui Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el.”(I Ioan IV, 16)
(după „Deprinderi duhovnicești”, Nicodim Aghioritul, sursa: http://mirelasova.over-blog.com/article-24269078.html)