Virtutea iertării (I)

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba și cu efuziune, cu mâna întinsă și un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierți – se cuvine a cunoaște că ea e de patru feluri:
1. iertarea greșiților noștri,
2. iertarea celor cărora noi le-am greșit,
3. iertarea de sine,
4. iertarea păcatelor și greșelilor de către Dumnezeu.
1) Iertarea greșiților noștri e simplă, elementară și lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat și de îndată dă glas magicei formule atât de proprie ființei simțitoare și gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toți. (El știe că este de asemenea supus greșelii și cunoaște ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: „Nu este drept unul; nu este cel ce înțelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toți s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este”)[ Rom. 3,10 – 12; Vezi și Ps. 13, 2-3 și 52, 3-4.].
Domnul Însuși ne-a poruncit să iertăm oricând și ori de câte ori va fi nevoie, fără limită; căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Matei 18, 20-22) „de șaptezeci de ori câte șapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit chiar ne va greși de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi! Iar în Rugăciunea domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiționată și pusă în concordanță cu prealabila iertare a greșiților noștri, devine – cum spune limbajul matematic – funcție a capacității insului de a-și ierta semenii.
Felul acesta direct, limpede și ușor de iertare implică totuși două adaosuri:
a. Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptățit, insultat, lovit, ocărât, înșelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptașul răului. Cu atât mai puțin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o națiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, mințită, năpăstuită, împilată ș.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.
Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar și cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând și el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuși, nu altuia ori altora.
b. Nu ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți. Iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire și mască a ținerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din București. Obișnuia să spună enoriașilor săi: „Vin la mine bărbați ori femei și grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierți dar că nu poți uita. Prea bine. Ți-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit și-ți voi fi pus patrafirul pe cap și voi fi rostit: te iert și te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo și-mi strigă: l-oi fi iertând sfinția ta dar să știi ca Eu unul nu-l uit. Aud?”.
In romanul său Madeleine Ferrat, Emile Zola închipuie groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă dar Dumnezeu-Tatăl nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta (a minții scriitorului francez influențate probabil de marcionism) ne întărește parcă și mai mult în convingerea că iertarea e lipsită de valoare și farmec și putere izbăvitoare (și nu face, pentru a vorbi mai pe șleau nici doi bani și nici cât o ceapă degerată) dacă nu i se alătură uitarea.
Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăși dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creștinismul greu? Cei care vin la Hristos, neluând aminte la paharul pe care L-a băut (paharul amărăciunii, și până la fund) și la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu știu cărui Dumnezeu se închină și în ce obște se află.
Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-și iubească vrăjmașul, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele și radicalele porunci ale Predicii de pe Munte și, în general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care se țin și cutează să se numească ucenicii Lui.
(Nicolae Steinhardt în “Dăruind vei dobândi”, volum apărut la Editura Mănăstirii Rohia)