Virtutea creștină

Virtutea creștină nu e un privilegiu și nici o stare de har, ci o chemare: creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat ca în modul său de viață să se asemene cu modelul divin după care a fost creat. Credem în Dumnezeu, ne rugăm, postim, facem fapte ale dragostei etc., nu pentru că ar avea nevoie Dumnezeu de ele, cum cred unii creștini, ci pentru că noi avem nevoie de ele spre a ne împlini chemarea înscrisă de Creator în structura personalității noastre. Virtutea creștină este puterea de care te învrednicești în comuniunea cu Dumnezeu, printr-un mod adecvat de comportare față de tine însuși – față de destinul tău în lume –, față de semeni și de Dumnezeu. Virtuțile creștine sunt credința, nădejdea și dragostea. Credința este recunoașterea printr-un act de iubire
Credința în Dumnezeu se datorează absenței fenomenale a lui Dumnezeu din creație. Dumnezeu nu se arată omului spre a fi văzut și pipăit și nici nu i se impune în mod necesar, prin vreo forță fizică și constrângătoare. Dumnezeu are în lume o prezență tainică, de ordin spiritual, și numai o abordare în sens spiritual (și nu fenomenal) a lumii poate sesiza prezența Lui în făpturi. Dumnezeu a lăsat libertății omului șansa recunoașterii sale drept creator și pronietor (purtător de grijă) al lumii și numai relația stabilită cu El prin liberă acceptare poate crea comuniunea.
Credința este tocmai recunoașterea printr-un act de iubire a faptului că Dumnezeu este creatorul și pronietorul lumii, recunoașterea totodată a realității revelației sale, precum și fidelitatea față de adevărurile mântuitoare ce ni s-au descoperit.
Nădejdea este virtutea creștină care, fundamentându-se pe credință și dragoste, socotește ca prezente cele viitoare și ca sigure cele promise de Dumnezeu. Prin nădejde, creștinul dă orientare vieții sale în funcție de cele crezute.
Dragostea creștină este orientată în egală măsură spre Dumnezeu și spre aproapele, având drept punct de referință nu o realitate exterioară omului, ci iubirea acestuia față de el însuși. Hotarele, calitatea și perspectiva iubirii creștine sunt arătate de Hristos în cuvintele: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este prima și cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mat. 22,37–39). Iubirea e punerea în lucrare a celor crezute în perspectiva celor nădăjduite.
Îndeplinirea unei porunci înseamnă respect față de toate celelalte
Întregul comportament al creștinului față de Dumnezeu și de semeni – noțiune în care intră toate categoriile de vârstă, toate categoriile sociale și stările morale: săraci sau bogați, culți sau inculți, sănătoși sau bolnavi, cerșetori, păcătoși sau virtuoși etc. – trebuie orientat în funcție de exigențele celor trei virtuți creștine. Față de virtuțile creștine se poate păcătui astfel: împotriva credinței – prin necredință, erezie, apostazie (lepădarea de credință), indiferentism, bigotism, fanatism; împotriva nădejdii prin deznădejde; împotriva dragostei – prin ura față de Dumnezeu și față de semeni, prin disprețul și nepăsarea față de aproapele tău, prin coborârea iubirii la nivelul sentimentalismului ieftin și al erotismului.
Nelăsând nimic deoparte din ceea ce a constituit și constituie efort general-uman în scopul îmbunătățirii condiției omului în lume, creștinismul socotește virtuți și înțelepciunea, dreptatea, bărbăția, cumpătarea – numite virtuți cardinale –, la care s-ar putea adăuga și altele (discernământul, smerenia, ascultarea…), într-un cuvânt tot ceea ce contribuie la orientarea omului în vederea creșterii în credință, nădejde și dragoste. Așa cum îndeplinirea unei porunci înseamnă respect față de toate celelalte, încălcarea unei porunci înseamnă nerespectarea nici uneia; căci respectându-le, noi creștem în virtute prin fiecare din ele, iar nerespectându-le, cădem în păcat față de toate.
(Ghidul creștinului ortodox)